Lucram pe post de chelneriță într-un restaurant din Cluj-Napoca. Nu aveam decât douăzeci de ani – și douăzeci de griji pe cap. Eram singură pe lume. Părinții mei pieriseră într-un groaznic accident, iar celor câteva rude care ar fi trebuit să mă ajute după pierderea suferită nu le păsa de mine. N-am frați sau surori.

îmi rămăsese de la ai mei apartamentul, ceea ce mă scutea de cheltuieli de cazare, dar trebuia să subzist și să-mi plătesc taxele la facultatea particulară la care mă înscrisesem. Aveam un salariu nu prea mare, dar se completa cu bacșișurile. Chiar și așa, mă zbăteam să mă mențin – materialmente – pe linia de plutire.

într-o sâmbătă, a intrat în localul „meu” un cuplu tânăr și elegant care atrăgea privirile. Puteam să bag mâna-n foc că erau soț și soție – dar avea să se dovedească, mai târziu, că mă înșelam. S-au așezat la o masă mai retrasă. M-am dus să-i servesc. Au comandat mâncare și bere.

Pe timpul în care ei își consumau respectiva cină (căci era seară), mi-am tot făcut drum prin preajma lor. Bărbatul… mă fascina. Era un tip cu aspect viguros (la vreo douăzeci și șapte de ani, după cum estimasem eu, de fapt avea treizeci), însă trăsăturile chipului, foarte armonioase, păreau delicate.

Mi-a scăpat un zâmbet atât de… sincer, atât de cald, încât a tresărit. Din momentul acela, atitudinea lui s-a schimbat. I-a dat mai puțină atenție însoțitoarei sale, preferând să se uite după subsemnata și să încerce schimburi de priviri cu mine.

Am avut ocazia, servind alți clienți, să trag un pic cu urechea la conversația lor. Citez din memorie, deci cu aproximație:

— Oho!

— De ce oho?

— A fost drăguț.

— Ce?

— Ceea ce ai spus.

— N-a fost drăguț.

— Ba a fost.

— Ba n-a fost.

— Tu n-ai mai fost niciodată drăguță cu mine.

— Dacă mai spui o singură dată chestia asta, jur că n-o să mai ies cu tine! l-a amenințat ea.

Ceva mai târziu, m-am întors la ei cu al doilea fel de mâncare.

— Să vă mai aduc două beri? am întrebat.

— De ce nu? a zis tipa.

— Sărbătorim! mi-a explicat bărbatul.

— E ziua dumneavoastră de naștere? l-am iscodit eu.

— Nu, domnișoară, dar s-ar putea crede că este, având în vedere ce drăguță este cu mine companioana mea.

0 tachina. și – ciudat – avea un sentiment de satisfacție.

Mai târziu, el s-a dus la toaletă. Pe mine, nu știu dacă întru totul conștient, mă duceau picioarele să-i țin calea. S-a întors, într-un loc de unde „companioana” lui nu putea să ne vadă, mi-a strecurat o carte de vizită și m-a rugat să-i dau numărul meu de telefon.

— Pentru cazul că voi dori să fac o rezervare! a ținut el să precizeze.

Pe cartea de vizită scria: „Remus Vișan -manager” și numele firmei la care lucra. Firmă cunoscută, cel puțin în Cluj. M-a sunat chiar a doua zi, duminică, pe la prânz. și, cu tupeu, mi-a dat întâlnire, după ce mă întrebase când sunt liberă.

— La o cafea! a insistat el.

— Cafea crezi că-mi trebuie mie? Sunt ospătăriță!

— Atunci… la o plimbare în parc.

— Așa mai da.

Am stabilit ziua, ora și locul întâlnirii. Nu adusesem vorba despre „cealaltă femeie”. Nefiind soția lui, n-o consideram o concurentă notabilă. Deși era prezentabilă și elegantă, pot afirma că arătam mai bine decât ea, plus că eram mai tânără. Bărbații sunt morți după „prospături”.

Mă așteptam la o aventură sexuală precipitată, dar totul a decurs atât de… romantic…

A fost cea mai frumoasă plimbare din viața mea, finalizată cu cel mai tulburător sărut. îmi declarase că zâmbetul pe care i l-am adresat în restaurant l-a dat gata și că de la acel zâmbet pornise totul. Fără să-l fi tras eu de limbă, mi-a mai spus și că tipa cu care venise la restaurant era „o cunoștință” și n-avea nicio treabă cu ea.

Am continuat să ne întâlnim, dar n-am făcut amor decât peste vreo… trei săptămâni, cred. Apoi, neașteptat, extraordinar, astral aș zice, după prima noastră noapte de dragoste, Remus, ca și cum ar fi vrut să mă facă să leșin (iar adevărul e că nu mai aveam mult), m-a cerut în căsătorie. Dacă n-aș fi început să-l cunosc, aș fi crezut că glumește. Nu glumea. Peste trei luni, eram căsătoriți.

Nu vă mai spun în ce confort am fost instalată, în ce casă modernă, proprietatea firmei sale, dar i se dăduse voie să înceapă plata ratelor, în așa fel încât locuința de ser-viciu să treacă peste un timp în proprietatea locatarului. Peste patru ani, casa va fi a noastră. Mai deținem și apartamentul de la bloc, fosta mea locuință.

Astăzi, când scriu aceste rânduri, noi avem doi copii, două fete. „Numai bărbații deștepți fac fete!”, zice mereu soțul meu. Nu știu dacă numai bărbații deștepți, dar fetițele mele sunt foarte reușite.

Povestea mea, după cum ați văzut, este povestea unei fete orfane care a avut noroc în viață. Sunt licențiată în Sociologie, am doi copii minunați, o situație materială bună și un soț care mă iubește. N-aș fi visat niciodată mai mult.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

 
 

Urmărește-ne pe Google News