Valentina Fătu a fost înscrisă de sora ei la Actorie, după ce-a picat la Sport. „Tată, da’ ăștia diplomă îți dau?”

Valentina Fătu n-a fost vizitată de muza actoriei în copilărie și n-a știut dintodeauna că vrea să fie pe scenă. Faptul că e acum actriță se datorează norocului, intervenției decisive a surorii ei și, desigur, talentului pe care l-a dovedit după ce-a ajuns la o facultate de profil. Iată ce ne-a dezvăluit vedeta de la Teatrul de Revistă Constantin Tănase despre începutul carierei sale.

Libertatea: Se împlinesc 5 ani de când colaborați cu Vasile Muraru. Cum a fost această perioadă?

Valentina Fătu: A fost o perioadă cu multe transformări, mai ales în felul în care m-au perceput ceilalți… În esență, eu nu m-am schimbat prea mult, doar că, având proiecte profesionale cu un mare și atât de popular actor, am fost mult mai mult în lumina reflectoarelor. E un noroc, e o șansă rară, de care sunt perfect conștientă. Și recunoscătoare destinului și domnului Vasile.

De unde pasiunea pentru teatru?

Nici eu nu știu precis… Am oscilat mereu între dorința de a fi învățătoare și profesoară de sport. Faptul că am ajuns să fac teatru, la modul profesionist, a venit dintr-un noroc dublat de firea mea temeinică, de om care duce lucrurile până la capăt. Prin 1992, după ce picasem la Facultatea de Sport, m-a înscris sora mea Mihaela la Secția de Arte a Universității Ecologice. Mai cântasem eu pe la serbări, mai recitasem… Deci știam că am ceva talent…

A făcut canto cu Ioan Luchian Mihalea și Marius Țeicu

Și ați început studiile la o facultate particulară.

Facultatea asta particulară îI cam făcea pe tata să ridice circumspect din sprânceană și să mă întrebe ori de câte ori ne vedeam: «Tată, da ăștia diplomă îți dau?» Ce-i drept, și eu mă întrebam asta și mai ales mă întrebam cine-mi recunoaște studiile, dacă mi-or da diploma?! Ei bine, în anii aceia, facultățile particulare abia apăruseră. Nimeni nu știa ce va urma.

Dar noi, acolo, chiar făceam școală. Aveam profesori senzaționali: făceam canto cu Ioan Luchian Mihalea și Marius Țeicu, dans cu doamna Malu Iosif, cu Sandu Feyer am făcut un pic de step, făceam cursuri de acompaniament pian cu doamna Viorica Rădoi, de la Conservator, teorie muzicală cu domnul Sorin Vâlcu. Ce mai, era o pleiadă de valori adunate în jurul acestei Secții de Arte. La catedra de Teatru erau profesori precum Adriana Piteșteanu, doamna Michaela Juvara. Ca să nu mai vorbesc de anul în care cursurile de teatru se îndreptaseră spre zona de teatru muzical și au apărut să predea doamna Stela Popescu și Doina Maximilian!

Începuse să-mi placă și să mai scap de trac… Dar, cu toate aceasta, Academia de Teatru și Film I.L. Caragiale, devenită acum U.N.A.T.C, era singura facultate care certifica, în mod legal, specializarea în arta actorului. Atunci, o uriașă șansă a venit de la Ministerul Învățământului, care a permis studenților de la particular să susțină, dacă vor, examenul de licență la Facultatea de Teatru de la Stat. M-am înscris și cam doi ani am făcut cursuri și am susținut examene de echivalări cu profesorii de la A.T.F. În 1997 am dat examenul de licență în fața unei comisii pe care ochiul meu a memorat-o, cu emoție, pentru totdeauna: Dem Rădulescu, Florian Pittiș, doamnana Sanda Manu, Florin Zamfirescu.

Recomandări

România, campioana în UE la riscul de sărăcie pentru persoane care au crescut în familii nevoiașe. Influența educației | Studiu

Era fericită că are carte de muncă

Ați fost eleva Stelei Popescu timp de un an…

Cred foarte tare în modele. În oameni care să ne inspire și care, la un moment dat al vieții noaste, dacă avem norocul să fim conștienți de miracolul care tocmai se petrece, să acționeze în noi resorturi greu de definit, care ne transfomă în mod esențial. Stela Popescu, Ioan Luchian Mihalea, Ion Lucian, Michaela Juvara, Cristina Stamate sunt oameni lângă care am trăit sentimentul clar al miracolului în desfășurare, miracol care, prin forța lui de a transforma oamenii și întâmplările, a schimbat chiar și o viață obișnuită, ca a mea.

Cât de greu a fost drumul, după facultate?

În general, m-a salvat faptul că sunt optimistă și că nu mi-am setat nivelul de așteptări la cote amețitoare. Nu m-am gândit că vreau să mi se întâmple asta sau cealaltă… Eu am fost fericită că lucrez și că am o carte de muncă, cum se zicea în tinerețea mea… Acum, privind în urmă, văd că în ceea ce mă privește a funcționat foarte bine legea compensației din Universul ăsta uimitor: neașteptând nimic, am primit totul.

„În orice tragedie, e și un pic de comedie”

Actorii jonglează cu mai multe roluri în același timp, se poate întâmpla să mai uite replici… Vi s-a întâmplat? Și dacă da, cum ați ieșit din impas?

Mi s-a întâmplat, dar există un Dumnezeu al teatrului, care nu ne lasă! Și care, fie prin artificii de improvizație sau prin vocea sufleorului ori a vreunui spectator amuzat de situatie m-a scos întotdeauna din încurcătură.

La Revistă, relația directă cu spectatorul și faptul că, uneori, putem ieși din convenția scenică face ca astfel de momente, aparent dramatice, să fie absolut delicioase! Și asta pentru că, mai ales în genul nostru, în orice tragedie e și-un pic de comedie.

CITEȘTE ȘI:

Vaccinarea antigripală: Ministerul Sănătății știa că 1.642.533 de persoane din grupele de risc vor vaccin, dar a cumpărat cu peste 300.000 de doze mai puțin

Urmărește-ne pe Google News