Libertatea: Spuneaţi, după decesul lui Marin Moraru, “Parcă ne aflăm în faţa unui pluton de execuţie”, referindu- vă, evident, la generaţia de artişti din care faceţi parte.
Alexandru Arşinel: Da, şi mă refeream la acel pluton de execuţie în faţa lui Dumnezeu, fiind vorba despre ultima lună, în care i-am pierdut pe Radu Beligan, Adrian Enescu, Mihai Gingulescu, unul dintre cei mai mari oameni de teatru din Târgu Mureş şi un prieten bun de-al meu, apoi pe Marinuş. La un moment dat, apare sentimentul de durere, de despărţire… Ştiţi, de-a lungul vieţii, m-a marcat un roman excepţional, “Ghepardul” al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care, după moartea autorului, a şi luat premiul Nobel. Eroul principal, la un moment dat, îşi face inventarul şi ajunge la concluzia că în 70 de ani a avut parte doar de maximum jumătate de an de zile fericite…
Dumneavoastră v-aţi făcut inventarul? La ce concluzie aţi ajuns?
Îl fac de mult timp. Dar am ajuns la concluzia că încă nu sunt programat. Am avut parte de multe momente de fericire, asta şi pentru că am muncit mult. Şi acum, nu trece o oră fără să fac ceva. Iar dacă nu fac nimic, mă apucă toţi dracii… Acum ne pregătim pentru premiera unei piese, care va fi un omagiu adus Stelei Popescu la 80 de ani. Mereu am avut grijă ca atunci când a avut momente importante în viaţă s-o omagiem. Stela se numără printre acei actori care s-au bucurat mereu de popularitate fără sincope.
Aţi avut mai multe hopuri în viaţă – şi mă refer la problemele de sănătate. Cum vă simţiţi acum?
Am avut, în general, multe hopuri, nu doar cu boala, ci şi cele privind contrările cu societatea, în calitate de manager al unui teatru cu nume. Problemele mele de sănătate au legătură în primul rând cu spatele, cu coloana. Dacă ţin la viaţă, trebuie să ţin şi regim, ceea ce şi fac. Pentru că viaţa este frumoasă şi mi-a dat şansa să fac o meserie legată de oameni.
Credeţi că puteţi egala recordul lui Radu Beligan, care a urcat pe scenă până la 97 de ani?
Nu, în nici un caz. E prea mult. Maestrul a fost o construcţie unică, iar eu nu am datele şi calităţile lui. Nu o să uit niciodată că el m-a obligat să joc la Naţional, într-un rol principal, în nişte condiţii pe care un om normal nu le-ar fi acceptat… El avea o anumită filosofie, eu unul nu m-aş da prea cult, ci doar un om instruit.
Ce sentiment vă încearcă atunci când vedeţi că rămâneţi tot mai singur, fără prieteni şi colegi…
Singur-singur nu rămân. Viaţa e umplută cu foarte multe relaţii sentimentale, cu familia, nepoţii, copiii, publicul, care îţi dau forţă şi longevitate. Parcă aşa te cicatrizezi mai repede. Însă am încetat să mă mai duc la înmormântări, pentru că îmi fac rău. Prefer să le păstrez imaginea vie, cu ei în viaţă. La Marinuş (n.r. – Marin Moraru) nu am ajuns şi pentru că nu eram în Bucureşti, ci la Sinaia. Dar a rămas acel regret faţă de Dumnezeu. Marinuş a fost un actor prea puţin apreciat.
Aveţi o familie destul de numeroasă, iar de-a lungul vieţii aţi reuşit să faceţi ceva agoniseli. V-aţi făcut testamentul?
Nu, nu mi-am făcut testamentul şi nici n-o să-l fac. Asta, pentru că toţi cei din familia mea se înţeleg foarte bine şi nu o să aibă nevoie de aşa ceva. Aşa i-a crescut mama lor. Au primit o anumită educaţie, le-ar fi ruşine să deschidă o discuţie de acest gen.
Dintre cei trei nepoţei, credeţi că vă calcă vreunul pe urme?
Poate cel mic, Rareş, care este mai nădrăvan, Maria şi Adrian nu cred, dar niciodată nu se ştie ce-ţi rezervă viaţa…