6 comentariiE un centenar care pare să fie marcat mai mult decât discret. L-am recitit recent, aproape integral (a scris enorm, și nu doar în română, ci și în franceză) și opera lui e un continent de surprize plăcute sau neplăcute, de comori literare, de inovație romanescă de cel mai înalt nivel. Am lansat recent cartea „Naratorul cel rău. Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Dumitriu” și mi s-a pus și întrebarea-cheie: de ce apare Dumitriu în rând cu ceilalți doi? Îl consideri la același nivel? Răspunsul e „DA!”.
Dumitriu devine – după un debut care nu-l prezenta decât ca pe o speranță modernistă banală („Euridice”) – un pilon al literaturii anilor 50. Scrie și cărți de realism socialist pe linie de partid, dar scrie și „Cronică de familie”, un roman extraordinar, pe care critica de după 1990 s-a tot încăpățânat să-l prezinte împreună cu defectele lui de „compromis cu regimul”. Compromisul însă este și cel care dă naștere unei „voci” – a unui narator rău, cum l-am numit eu – incredibil de complexe, o voce a claselor inferioare care își judecă elitele de-a lungul istoriei. Declasații istoriei, țăranii și muncitorii, își căpătau o voce, după o linie impusă de partid, dar pe care Dumitriu o transformă cu talent într-o incredibilă inovație.
De ce e Dumitriu într-o perpetuă umbră? După ce a fost superstar în anii ‘50, un răsfățat al regimului, Dumitriu fuge în Vest, împreună cu soția. Copilul le e ținut ostatic de regim încă patru ani, până când, după presiuni vestice, se realătură familiei stabilite în Germania. Dumitriu publică mai multe cărți, imediat după plecare „Incognito” fiind de departe cea mai importantă, pentru că e o reinterpretare în cheie anticomunistă a anilor 50. Dumitriu e și un disident timpuriu din blocul estic. Însă e un anticomunist timpuriu, și el provocator. De altfel, destul de repede după plecare, încă din „Extremul Occident”, Dumitriu se arată un inadaptat, îi e imposibil să se integreze și în lumea occidentală.
După 1990 ar fi trebuit să înceapă o a doua viață a scriitorului Dumitriu. Dă și două interviuri de mari dimensiuni, unul lui George Pruteanu, altul lui Eugen Simion, dar e perceput de intelectualitatea română, devenită anticomunistă brusc și în masă, un soi de rămășiță dubioasă comunistă. Dumitriu își repudiază parte din textele realist-socialiste, dar, se pare, nu-și pune destulă cenușă în cap.
De ce merită citit și recitit Dumitriu?
Rareori o să găsești în literatura universală o perspectivă a „deposedaților” asupra elitelor. Prin deposedați înțelegem clase sociale care, de obicei, sunt subiect al romanelor (țărani, muncitori) și nu însuși punctul de vedere din care se spune povestea. Treaba pare complicată, dar nu e.
Voi folosi un exemplu familiar tuturor. Mulți spun că „Las Fierbinți” este o frescă TV corectă a mediului rural românesc. De fapt, e o adunătură de clișee despre cum își închipuie viața la țară o clasă mijlocie din orașele mari. Sigur că acest punct de vedere e însușit și de cei care trăiesc la țară, dar nu pentru că ar fi adevărat, ci pentru că așa dă bine.
Vocea aceea „rea” din „Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu este vocea slugii care își denunță stăpânul. E „rea” în sensul bun. Eu i-am spus „naratorul cel rău” și pentru că am vrut să subliniez o tentă polemică din opera lui Dumitriu: nu a simpatizat, nu a suportat niciodată alunecările fasciste ale scriitorilor tineri din interbelic. A spus-o și după anii 90, când Eliade, Cioran reveneau în forță la modă (iar intelectualii români băgau cât puteau sub preș trecutul lor fascist). Scrierile sale sunt pline de caricaturi ale unor Nae Ionescu sau Cioran. Cioran a scris „Demiurgul cel rău”, eseu despre zeul „rău” care a putut produce o astfel de lume. Însă această gândire își are rădăcinile în nihilismul orientat politic către extrema dreaptă în interbelic. Petru Dumitriu este printre puținii care opun acestui tip de tinerețe distructivă un narator colectiv care vede altfel problema, în termeni de clasă, nu de impas al „rasei” occidentale.
Vă recomand o singură povestire, „Problema sexuală”, dacă chiar nu mai aveți timp de citit. Sunt câteva zeci de pagini, care vor apărea mai târziu împreună, strânse în „Colecții de biografii”, dar care fuseseră publicate încă din 1959 în presa românească. Este vorba despre o nouă generație stângistă din perioada interbelică, una care se opune tineretului fascist, fascinat de Nae Ionescu. Are loc și o încăierare între mitocani legionari și tinere feministe comuniste. Perspectiva asupra dragostei este discutată și între tinerii stângiști, unii o văd ca pe o simplă expresie a „proprietății”, alții vor să transforme dragostea din posesie în prietenie. Fasciștii urlă la ele că pe ei „nu ne interesează gândirea, ci trăirea”, tinerele le țin piept și până la urmă sunt bătute. Ajung în închisoare, unele nu mai ies. Iar una dintre fete îi lasă cu limbă de moarte celeilalte rugămintea de a-l lua de soț pe bărbatul ei. Povestirea e plină de situații care readuc o împărțire a frontului ideologic valabilă și azi, între ultraconservatorism și progresism. Și, da, Dumitriu a oferit alternative viabile la poveștile „trăiriste” ale interbelicului, din păcate, după 1960, nimeni nu l-a mai băgat în seamă. E poate timpul să recalculăm ce merită citit. Eu nu aș recomanda „Huliganii” lui Eliade, dar aș propune oricând „Adolescenții” sau „Problema sexuală” pentru o listă de lectură dedicată tinerilor cititori, români sau străini.
P.S. Pentru mai multe informații, puteți consulta „Naratorul cel rău”, Editura Tact, unde o treime din studiu îi e dedicată lui Petru Dumitriu.
Foto: Agerpres