4 comentariiA crede că poţi opri acum focul între Israel şi Hizballah, înseamnă a ignora cu bună ştiinţă realitatea. A afirma că speri să se „deschidă spaţiul diplomatic” pentru negocieri este un basm în epoca în care instrumentele diplomaţiei au fost ultimele la care s-a făcut apel.
Hizballah a început atacurile asupra Israelului din 8 octombrie, numindu-le (altă ipocrizie, dar în Orientul Mijlociu ipocrizia este de mult o artă de neegalat) „război de susţinere” a Hamas şi a palestinienilor din Gaza. Organizaţia şiită din Liban al cărei nume s-ar traduce „Partidul lui Dumnezeu”, a lansat zilnic rachete, limitându-se să-şi ia ca ţintă nordul Israelului, deşi capabilităţile sale militare sunt redutabile. Aproape un an de atacuri de hărţuire, la care armata israeliană a răspuns cu o moderaţie care nu îi stă în obişnuinţă. În tot acest timp, zeci de mii de civili de pe ambele părţi ale graniţei (aproximativ 112.000 de libanezi şi 60.000 de israelieni) au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele şi să se mute din zonele de conflict.
Războiul dintre Israel şi Hizballah, astăzi în a cincea zi, nu mai este, n-a fost de la început, unul de graniţă, atacurile fiecărei părţi pătrunzând adânc în teritoriul celeilalte.
Au motive temeinice să se îngrijoreze iniţiatorii declaraţiei comune de la ONU că acest război se poate regionaliza, dar o fac prea târziu. Israelul loveşte puternic mii de ţinte şi o va face până când va dezarma Hizballah. Herzi Halevi, şeful Statului Major al Armatei israeliene, a declarat asta la câteva ore după lansarea apelului la încetarea imediată a focului timp de 21 de zile: „Trebuie să continuăm să lovim Hizballah, aşteptăm această oportunitate de ani de zile”. Dar o declarase chiar de la începutul operaţiunii intitulate Hitzei HaTzafon (Săgeţile Nordului).
Şi tot joi, când a sosit la New York, încă de pe aeroport, a spus-o ritos comandantul armatei, premierul Netanyahu: „Politica noastră este clară, continuăm să lovim Hizballah şi nu ne vom opri decât atunci când ne vom atinge toate obiectivele”. Acest deziderat este susţinut fără rezerve inclusiv de opoziţia politică de la Ierusalim. Mai mult, la nivelul Cabinetului de Securitate, se discută intens de câteva zile despre o invazie terestră în Liban, ceea ce a stârnit maximă îngrijorare la Washington.
Cei care suferă şi plătesc sunt civlii libanezi. S-a înregistrat deja, în doar câteva zile, un număr alarmant de morţi, mai mult de jumătate din cel al victimelor războiului din 2006. Este de menţionat că nici Ministerul Sănătăţii de la Beirut (ca şi omologul din Gaza) nu distinge în statistici între combatanţi şi non-combatanţi. Din păcate, nu mai distinge nici armata israeliană (chiar dacă a avertizat cetăţenii să părăsească locurile în care ştiu că sunt depozitate arme şi muniţii), susţinând că arsenalul Hizballah se află în subsolurile locuinţelor, că miliţia lui Dumnezeu foloseşte scuturi umane (lucru obişnuit, nu este o armată regulată, urmează reguli de gherilă pe care singură şi le face).
Din „război de susţinere”, Hizballah a trecut la a-şi defini ofensiva – uriaşă ipocrizie! – drept „război de apărare” a Libanului şi libanezilor, pe care i-a băgat în conflict cu Israelul cu de la sine putere. Pentru că în Liban puterea este în mâinile Hizballah.
Mulţi uită sau se prefac că uită, alţii poate n-au ştiut niciodată: şi în războiul din 2006 tot Hizballah a implicat Libanul, când a răpit doi soldați israelieni.
Regionalizarea acestui război se va produce când Iranul va fi obligat să reacţioneze, ca să îşi menţină respectul proxy-urilor sale din Axa de Rezistenţă pe care o coordonează – proiect gândit să îi asigure hegemonia în Orientul Mijlociu şi un loc la masa tratativelor cu Statele Unite şi Israelul. Deşi nu îşi doreşte, regimul ayatollahilor de la Tehran va trebui curând să ia o atitudine. Sper că nu va face greşeala de a intra într-un război dinainte pierdut. Este varianta cea mai optimistă, dacă ar fi să mă molipsesc de optimismul fără temei al semnatarilor apelului de încetare a focului timp de 21 de zile.
Adevărul este că, în acest moment, situaţia din Orientul Mijlociu este cum nu se poate mai periculoasă. Nici măcar beligeranţii, cu atât mai puţin viitorii beligeranţi, nu ştiu ce îi poate aştepta la primul colţ al istoriei – mâine.