12 comentariiAm colindat reţelele sociale şi am văzut imagini pe care vi le pot descrie de parcă aş fi fost acolo şi imagini pe care fac eforturi să nu mi le amintesc, toate amestecate în aburii unei propaganda care te poate lesne ameţi.
Joi, 12 septembrie, a demisionat – mai bine prea târziu decât niciodată – generalul de brigadă Yossi Sariel, şeful celebrei Unităţii de intelligence israeliene 8002, subordonată Aman, Direcţia de Informaţii Militare. 8002 este una dintre structurile care trebuiau să ştie din vreme despre atacul Hamas. Comandourile palestiniene se antrenau peste gard, puteau fi observate cu ochiul liber, ca în filmele cu proşti. Femeile soldat, observatoare în unităţile de la graniţa cu Gaza, văzuseră mişcări suspecte încă din vară, îşi anunţaseră comandantele, comandantele au raportat superiorilor. Aceştia le-au luat peste picior: cum ar putea organiza o infiltrare pe teritoriul israelian – de felul celei pentru care presupuneţi că se antrenează – nişte terorişti în şlapi? Nu le-au crezut sau n-au vrut să le creadă. Era perioada marilor mişcărilor de stradă împotriva Guvernului Netanyahu (decis să dezlege Justiţia la ochi, ca să rezolve interesele unor politicieni penali aflaţi la putere, premierul însuşi fiind primul pe listă, cu câteva dosare de corupţie pe rol). Aparţinătorii celor care muriseră în războaiele Israelului se întrebau, de la tribune improvizate, pentru cine s-au sacrificat ai lor.
Ziua de 7 octombrie a găsit autorităţile paralizate – legendara Armată israeliană, temutele servicii secrete. Nu de mult fuseseră dislocate din sud trupe la graniţa de nord (de pe teritoriul Libanului, aripa militară a Hizballah, conducătorul de facto al acestui stat semieşuat, a fost considerate cea mai puternică ameninţare a momentului respectiv. Hizballah urma, ce-i drept, să se activeze pe 8 octombrie în folosul camarazilor Hamas, parte din aceeaşi aşa-numită Axă de Rezistenţă, patronată de Iran în regiune (care mai cuprinde miliţiile huthi din Yemen, miliţii irakiene și siriene).
Pe 7octombrie, în ziua masacrului, cetăţenii israelieni au fost lăsaţi singuri şi s-au apărat singuri, sprijinţi în anumite zone de poliţişti locali. S-au scris atunci, când brigăzile Hamas au deschis porţile iadului, pagini de eroism: bărbaţi care s-au aruncat pe grenade să îşi protejeze familia, comunităţi întregi care s-au coordonat prin reţelele de socializare, până au căzut reţelele. Au fost luaţi ostatici civili, femei, bătrâni, copii, de-a valma, dar şi militari din unităţile de graniţă, capturaţi din dormitoare.
Pe 8 octombrie, Armata israeliană, ca să-şi spele onoarea, a pornit ofensiva împotriva Gazei. Nu mai era „tunsul ierbii” – numele descinderilor periodice în zonă. Era un război adevărat, cu muniţie nerecomandată în perimetre aglomerate. Un război căruia Guvernul de extremă dreapta, premierul Netanyahu (comandantul Armatei, dar şi ostaticul propriului Executiv) nu au niciun interes personal să îi pună capăt. Din două motive: nu s-ar mai întoarce niciodată la putere, ba unii ar lua calea puşcăriilor în urma sentinţelor din dosarele penale. Toţi vor fi judecaţi pentru ziua de 7 octombrie, dar vor da socoteală şi pentru fiecare dintre cei aproximativ 700 de militari israelieni ucişi şi aproape 4.000 răniţi în acest război, şi pentru cei 116 jurnalişti căzuţi la datorie, cărora nu li s-a asigurat niciun fel de protecţie, dimpotrivă, şi pentru cei 224 de lucrători umanitari omorâţi „din greşeală”.
Astăzi, în a 343-a zi a acestei campanii militare care arată ca un război de pedepsire, în Gaza sunt peste 41.100 de morţi, peste 95.125 de răniţi (cu un sistem sanitar distrus, majoritatea ca şi morţi) şi peste 10.000 de dispăruţi sub molozul clădirilor bombardate (cel mai probabil morţi). Statistica aparţine Ministerului Sănătăţii coordonat de Hamas, o spun de fiecare dată, adăugând de fiecare data că în Gaza totul e coordonat şi controlat de Hamas, din tuneluri.
… Am istorisit, în grabă, o poveste însângerată, ca mai toate poveştile din Orientul Mijlociu. O să vă povestesc, în săptămânile care urmează, despre cealaltă Gază, celălalt teritoriu palestinian, Cisordania, unde la sfârşitul lui august Guvernul Netanyahu a deschis un al treilea front (al doilea a fost, încă de la început, cel din nord, cu Hizballah). Cine şi-a exprimat temerea, zilele trecute că palestinienii din Cisiordania s-ar putea să aibă în curând soarta celor din Gaza a fost Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă și Securitate, numind Malul de Vest (al Iordanului) „a doua Gază”.
Vom străbate împreună drumul numit Salaheddin, din nord, de la Eretz, până în sud, la Rafah, patruzeci şi cinci de kilometri de frică şi foame. Vom asculta pe la uşile marilor cancelarii ale lumii, ai căror lideri încă ne lasă să credem că soluţia a două state este singura rezolvare a războiului din Gaza, uitând să ne spună cum ar putea fi reconstituit acum, din cioburi, un stat palestinian, vom asculta cuvintele lunecoase ale conducătorilor arabi din regiune, vom trece prin Piaţa Ostaticilor din Tel Aviv, mereu plină de oameni, ca să simţim cum e să aştepţi fără speranţă, prin oglinzi şi fum vom pătrunde într-un hăţiş de interese şi intrigi, vom ajunge în Tehranul ayatollahilor, vom da o raită prin Iordania, unde 60 la sută din populaţie e de origine palestiniană.
Şi, la capăt de drum, vom citi aceeaşi disperare în ochii palestinienilor şi ai israelienilor de rând. Deasupra capetelor lor, istoria se învârte ca un avion de asalt.
Fotografii: Hepta