ComenteazăÎn Piața Bucur se aude plânsetul unui bebeluș. Nou-născutul e suit rapid într-o mașină. Mama închide portiera ca pe o coajă de ou. De emoție, tatăl o îneacă, dar apoi mașina dispare ca o nălucă. Celui mic îi e foame, precis.
Până va zâmbi prima dată, poate trece și nebunia cu pandemia. Și dacă nu trece, o alungă bătrânul Bittman cu sceptrul. Mă rog, microfonul, sceptrul e al Patriarhului, dar ambele sunt confundate de proprietari cu baghete magice care alungă coronavirusul.
În piață se aud claxoane, se aud sirene de ambulanțe. Tot mai multe ambulanțe. Aceleași ambulanțe, aceiași doctori, aceleași spitale, aceleași paturi, aceleași infecții nosocomiale, aceeași tăcere. De fapt, șușotește aceeași corupție și nimeni nu o mai aude, legile sunt ale lor.
E o tăcere grea, încât auzi cum frunzele uscate ale unei toamne prea încețoșate fredonează încă versurile de atunci.
Apoi mijlocul grămezii. Sub tine, amicii tăi, adică morții, deasupra, urletele. Ecoul se plimbă cu targa, alandala, după cum arată filmările scoase de la naftalină. Ce amintiri au și supraviețuitorii de atunci… Ce poze de Insta vor reuși vreodată să le fardeze coșmarul? Tot ne plângem că pandemia ne ține pe loc, ei sunt în lanțuri de 5 ani și înghit în sec că dreptatea nu mai vine.
După juma de deceniu, de la Colectiv, avem un raport de națiune istovită de visele cu destine mărețe văzute prin filmele cu democrații zdravene. Am așteptat să ne moară copiii la un concert, ca să pricepem că ne-au scăpat printre degete vreo 30 de ani. Iar cu pandemia asta, senzația e că se mai scurg 10 într-unul singur. Poate doar bebelușul ăla flămând să mai schimbe ceva, că noi am tot mimat că avem foame de democrație.
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!