A murit David Graeber, gânditorul care a explicat cum muncitul aiurea, inutil, a ajuns esența societății noastre

David Graeber a murit pe 2 septembrie, la Veneția, iar cauza morții nu a fost încă anunțată. Graeber depășise statutul de simplu ”academic” de la London School of Economics. Era un activist și mai ales era un provocator cu idei pe care le puteau discuta oameni cu educație diversă sau fără educație.

Cartea sa despre datorii este, din câte știu, în curs de apariție și în românește. 

A fost o figură importantă la Occupy Wall Street, a fost un animator de discuții neobosit, una dintre cele mai utile figuri pentru mediul intelectual din spațiul american și european.

Importanța joburilor inutile

Un auditor dintr-o corporație moare într-un birou. Nimeni nu-și dă seama cu zilele. E o scenă dintr-un roman al lui David Foster Wallace. Era și exemplul preferat al lui Graeber care găsise și o știre, reală, nu scenă de roman, cu un contabil din Helsinki care a murit la birou, lucru de care colegii și-au dat seama abia după 48 de ore. 

Nu e vorba de alienare doar. E mai ales vorba că societatea noastră e plină de joburi atât de ”importante” încât nimeni nu s-ar prinde dacă am înceta să le facem.

Recomandări

Cum au făcut praf Constituția niște judecători CCR? Cazul Șoșoacă nu e despre Șoșoacă

Sintagma ”bullshit jobs” a făcut o carieră extraordinară, pentru că atingea un punct extrem de sensibil: o pătură groasă de oameni care au slujbe, dar nu contribuie cu nimic la mersul mai bun al societății, și nu din vina lor.

Mii de oameni i-au scris, povestindu-i cum fac joburi fără sens

Aș traduce sintagma cu ”joburi inutile” pentru că o traducere prea directă, ”joburi de rahat” sau așa ceva, poate fi înșelătoare. Nu e vorba despre un serviciu unde muncești de te rupi și ești plătit prost. Dimpotrivă, Graeber se referea la acele locuri de muncă unde oamenii nu produc decât agitație, plimbă hârtii, freacă telefonul, unde pur și simplu stau degeaba până la epuizare. Unii sunt plătiți bine pentru asta.

La un moment dat a scris un eseu provocator-speculativ despre aceste joburi futile de care societatea noastră ar fi plină azi. Ecoul a fost enorm. 

I-au scris mii de oameni despre joburi în care se simt inutili, despre experiențe tragi-comice cu recepționeri care nu răspund la niciun telefon, supervizori care nu supraveghează pe nimeni etc. 

Recomandări

O mașină s-a răsturnat la intrarea în Pasajul Lujerului, din București, pe linia de tramvai 41 | VIDEO

Ce i-a răspuns The Economist

I-au dat replici imediat și reviste tradiționale ale establishmentului, cei de la The Economist au explicat doct că poate oamenii se simt inutili, dar de fapt au un rol precis, capitalismul a evoluat de la banda de producție tradițională etc.

Graeber atingea însă un punct extrem de sensibil. De ce într-o societate din ce în ce mai automatizată principala noastră grijă este să avem cât mai multe slujbe și nu ne gândim la soluții care să înlocuiască o pătură incredibilă de oameni care sunt (nu doar se simt) inutili la jobul lor. 

De ce nu tăiem din orele de lucru, de ce nu inventăm un venit garantat? Un studiu făcut după acest eseu arată că peste 30% de oameni din SUA nu doar se simțeau, putea băga mâna în foc că munca lor nu are nicio utilitate. Avocați corporate, supraveghetori, funcționărime, exemplele nu se mai termină.

Cum e în România

Graeber a extins eseul într-o carte și de atunci ideile i se tot discută. Nici eu  nu sunt de acord cu multe dintre argumentele sale, dar o idee puternică e o idee puternică, trebuie recunoscută ca atare.

De exemplu, în România se vorbește mult despre acea categorie de ”frecători de mentă” de la stat. Sunt și acolo, însă culmea e că sunt și mai mulți în organizații mari private, corporatiste, ne explică Graeber. 

Recomandări

Ce sunt învățați liberalii să spună despre „criza” din coaliție, Șoșoacă și Lasconi

Multe joburi sunt ritualice, multe industrii (PR, marketing etc.) sunt în întregime autoreproducătoare de bullshit jobs / joburi inutile. 

Însă puțini din clasa de mijloc românească, fie de funcționari la stat, ce să mai zic de corporatiști, vor recunoaște inutilitatea muncii lor. 

Secretara care a scris strategia retragerii trupelor din Afganistan

Principalul pericol e că toată presiunea se mută pe cei care fac munci adevărate, dar sunt plătiți foarte prost. La noi veți găsi cei mai mulți făcători de nimic plătiți bine dând și lecții toată ziua instalatorului ”Dorel” sau secretarei. 

Apropo, unul dintre cele mai amuzante exemple date de  Graeber e cu o cunoștință de-a sa, antropoloagă, care și-a luat un job de secretară la o unitate militară în Afganistan și s-a trezit că șefii ei au tot delegat sarcini către ea până când a fost nevoită să scrie toată strategia retragerii unor trupe de pe front. 

Profesorul e rău, corporatistul e bun?

În România exemplele sunt infinite. Există dispreț față de asistente, profesori, asistenți sociali etc. Și un respect teribil față de corporatist, indiferent ce ar face el. 

Pentru că e aici un substrat care ține de ritual, de magie socială, nu contează că o freci într-un birou și nu faci nimic sau aproape nimic, important e că biroul e amplasat într-un complex din sticlă și oțel și că ai și o câțiva angajați/angajate cool, care te ajută să-ți consolidezi statutul de om important. 

În rest, businessul tău se poate baza pe câteva contracte servite de vreo pilă și de fapt nimeni nu face altceva decât să mai programeze câte un team building. Eu știu din ăștia, funcky citizens din ăștia de corporație, voi știți?

De ce am susține mari companii cu fonduri publice enorme ca să ”creeze joburi” (de cele mai multe ori inutile și alea sau prea prost plătite și exploatatoare doar pentru că n-au chef să investească într-un robot) în loc să suținem un venit universal pentru fiecare cetățean? 

Se întreba Graeber: cum am ajuns să aprobăm că e bine să creezi joburi dându-le unora cu averi imense și mai mulți bani, dar să refuzăm redistribuirea banilor către cât mai mulți care vor întreține economia prin nevoile lor? 

Simbol pentru o educație de elită transformată în serviciu public

Sunt întrebări care le dau coșmaruri economiștilor, alții le tratează cu dispreț academic. Simplitatea și forța lor politică sunt meritele acestui tip educat și popular în același timp. 

Graeber rămâne un model despre cum să pui în slujba unui public cât mai larg educația primită într-un mediu universitar, mediu pe care îl ridiculiza pentru felul în care s-a transformat în ghișeu afacerist și, da, și el producător de ”bullshit jobs”. 

Un tip cu o inimă de aur care și-a pus la lucru cunoștințele în interes public. Și care a provocat mereu astfel: ”în societatea noastră, pare să fie o regulă generală aceea ca o muncă de care beneficiază foarte mulți oameni să fie și cel mai puțin plătită”. 

Sau: ”cum am ajuns să avem o cerere așa mică de poeți și muzicieni și o cerere așa mare de avocați corporatiști?”. 

Un minut de meditație asupra acestor chestiuni l-ar fi bucurat pe David Graeber. Odihnească-se în pace.

P.S. Un clip lămuritor despre bullshit jobs.

Urmărește-ne pe Google News