Adolescence – istoria unei societăți fără viitor. Despre serialul la care se uită toată planeta

Stephen Graham spune într-un interviu că serialul este o oglindă a societății. (Despre serialele cu adolescenți am mai scris în Libertatea, pentru că e o temă la care lucrez).

Câteva cuvinte despre film

Să încerc câteva cuvinte fără a da spoilere. Adolescența este o miniserie de televiziune britanică din 2025, realizată de Jack Thorne și Stephen Graham și regizată de Philip Barantini. Filmul nu este doar un alt serial pentru adolescenți, ci o adevărată sondare în profunzime care se lasă cu o grea încărcătură plină de emoții și reflecție. E despre noi și societatea noastră.

Intriga serialului se învârte în jurul unei tragedii centrate pe Jamie Miller, în vârstă de 13 ani  – interpretat, printr-un debut remarcabil, de Owen Cooper – care este acuzat de uciderea unei colege de clasă.

Filmul începe treptat să ne dezvăluie teme mult mai profunde. Este o poveste despre adolescenții care cresc într-o epocă a social media și a ideologiilor online radicalizate, devenind victime ale unor circumstanțe pe care nu le pot controla. Dar asta nu e tot, e doar începutul: ei trăiesc într-o societate în care părinții lor i-au abandonat din prea multă muncă, lipsă de timp și care le „cumpără relația” pe bază de oferte de consum. Ai teme majore precum: munca, timpul, consumul, siguranța, violența, educația și media.

Recomandări

Rapoartele secrete ale CIA despre armele sonice experimentate de sovietici. „Tunul” de zgomot folosit în timpul ultimului miting al lui Ceaușescu

Temele nu sunt noi: dar felul în care filmul este făcut e exemplar. Ceea ce este impresionant încă din primele momente este forma narațiunii. Fiecare episod este filmat într-o singură secvență continuă. La prima vedere, acest lucru poate părea doar un truc tehnic interesant, dar în esență devine parte a poveștii în sine. Fiecare moment se întinde și te împinge în interiorul poveștii, spectatorul nu se poate desprinde de ceea ce se întâmplă. Este o artă care nu ne ascunde detaliile, ci le dezvăluie mai degrabă în totalitatea lor: dezarmant de sincer, deschis și tragic.

În ceea ce privește interpretarea, de la protagonist la figurile minore: totul pare perfect. Owen Cooper nu este doar un tânăr actor talentat, el este o revelație. Jamie al său nu evocă milă, el evocă înțelegere, simpatie, fragilitate și anxietate.

În acest sens, imaginea tatălui său, interpretat de Stephen Graham, este deosebit de vie și profund tragică. Vedem cum un om care încearcă să își țină familia unită se confruntă cu propria neputință într-o lume pe care nu o mai înțelege. Graham este unul dintre cei mai buni actori ai generației sale, iar interpretarea sa aici este lipsită de orice falsitate, profund umană și sinceră.

Recomandări

Donald Trump recunoaște că au loc negocieri privind „împărțirea” Ucrainei: „Problema este discutată chiar acum”

Problemele ridicate în această serie nu sunt fantezii sau hiperbole. Sunt realități cu care ne confruntăm mulți dintre noi. Poate că acesta este unul dintre acele rare cazuri în care arta ne poate face cu adevărat să schimbăm ceva în viața reală.

Dacă doriți să vedeți o privire reală asupra tinerilor, asupra crizei societății, asupra modului în care fiecare dintre noi este responsabil pentru viitor, această serie va fi o revelație pentru dumneavoastră.

Acest film nu te distrează, ci te face să gândești, să experimentezi și să simți. Iată că acest tip de muncă este ceea ce ar trebui să definească cultura și arta modernă.

Adolescence – Nonsimțire socială sau despre povestea „Balenei însingurate”

Am scris aceste rânduri care urmează acum mulți ani. Nu credeam că mă voi întoarce la ele. Cred că asistăm la o boală socială gravă. Balena albastră e doar un simptom al unor probleme sociale profunde. Societatea pe care am construit-o este de o nonsimțire socială profundă, iar cineva ne fură timpul. Nu ne mai putem solidariza, nu mai avem timp nici măcar pentru copiii noștri. Și nu mai putem oferi sens și înțelegere.

Cunoașteți povestea Balenei însingurate. Nu o cunoașteți? Povestea societății noastre actuale seamănă foarte mult cu cea a Balenei însingurate, numită balena 52 de Hertzi (Hz). Este povestea celei mai singure balene din lume, pentru că nu are familie, prieteni şi nu aparține nici unui grup de balene. Ea înoată disperată prin apele oceanelor. Înoată în singurătate, căutând o altă balenă, „cântând“ un set de sunete compuse din cel mult șase „țipete“ care durează maximum șase secunde. Este „cântecul ei de lebădă“, căci nicio altă balenă nu o poate auzi. 

Recomandări

Moartea misterioasă a unui polițist criminalist. Bogdan Deftu a fost găsit într-o baltă de sânge, la capătul peronului din gara Câmpina

Ea este damnată să moară în singurătate. De ce? Pentru că este singura balenă din lume care emite sunete pe frecvența de 52 Hz, toate speciile de balenă care există comunicând între ele cu sunete emise pe frecvențe între 12 şi 25 Hz. Niciun sunet emis de ea nu poate fi auzit de o altă balenă, niciun sunet emis de ea nu poate primi răspuns. Biologii au păreri diferite: unii susțin că e o balenă hibrid, alții că e un mutant, iar alții că ar fi prea tânără şi are „vocea în formare“. Cert este că moare în singurătate.

Adolescence scoate în evidență acest caracter al copiilor abandonați de cei maturi: nu mai au timp pentru ei, nu mai au minimă înțelegere pentru ei: noi nu mai putem comunica între noi. Ei strigă și noi nu-i mai auzim: ei scot sunete pentru care noi nu avem auz. Aici am ajuns.

Ce ne învață romanul „Părinți și copii”?

De ce acest roman ca model și ce legătură are cu filmul? Pentru că el pune baza discuției moderne despre conflictul generațional și, mai ales, pentru că el dă o cheie de lectură tare importantă. Turgheniev din Părinți și copii este probabil cel mai inteligent scriitor estic al sec. al XIX-lea. Din cunoștințele mele nu avem pe subiect o carte mai complexă și umană care descoase acest tip de relație generațională pe atâtea planuri. Mai ales în Est, unde trăim procese similare. 

Există acolo un conflict virulent care cumva reamintește actualitatea. E un soi de triunghi al tensiunii puternice: un conflict între trei generații. Există un conservator, există un liberal și există un nihilist (progresistul actual). Bunicul conservator, tata liberal, fiul nihilist. Așa simplificând.

Dar puțină lume înțelege că această istorie reală are la bază nu atât conflictul între valori, cât rezultatul unor reforme profunde sociale, economice și politice. Toată violența și toată viteza teribilă a secolelor XIX-XX vine din aceste schimbări întârziate și prost croite. 

Cele trei categorii care nu mai pot trăi împreună sunt rezultatul unor reforme radicale întârziate, catastrofale, prost făcute și agresive, care sfarmă, fragmentează societatea și pune în situație de luptă clase sociale enorme și, mai ales, generații. În familie, ele sunt o microsocietate, și se vede cel mai bine.

Da, asta ne învață cartea: la baza conflictelor majore stau marile transformări rapide economice, sociale, legislative și, mai nou, accelerate de cele tehnologice. Iar tehno-economia ultraaccelerată schimbă radical relația cu timpul, forma de muncă, forma de consum și, mai ales, formele de relaționare. Toate acestea au loc acum în viteză, agresiv și produc fenomene sociale teribile. 

Totul costă: de acea avem copii-investiție. Tatăl şi copilul în relație de creditor-debitor

În film, tata vorbește cu mama și spune: i-am luat tot ce a avut nevoie? Unde am greșit. Cum s-ar spune: am investit în el? Ce am greșit? 

Cât costă un copil oare? Mantra cea mai agresivă azi: totul costă, nimic nu e gratis – viața e pentru piață, e contra cost sau pe datorie. Orice altă formă de relație umană este „de la cel rău” sau și mai grav.

Povestea. Povestea unui tată și a unui copil: o altă metaforă prin care trecem toți. Povestea e culeasă de la David Graeber în Debt: The First 5000 Years.

Când Ernest a împlinit 21 de ani, tatăl său i-a făcut cadou un carnețel. În acel carnețel erau trecute toate cheltuielile pe care le făcuse de-a lungul timpului tatăl şi familia pentru acest copil Ernest.

Era, practic, o notă de plată pentru Ernest. Tânărul avea o datorie de x bani fată de tatăl şi familia sa: nimic nu e gratis, totul costă. 

Datoria, după cum bine știm şi ne învață economia liberă, dar unică, trebuie achitată.

Ernest a muncit și a venit peste un timp şi şi-a achitat nota de plată față de părinți. Datoria a fost stinsă. Nimeni nu mai datora nimănui nimic. Cei doi s-au despărțit. 

Ernest nu a mai vorbit şi nu şi-a mai văzut tatăl niciodată. Nu mai avea nicio datorie, nicio obligație. Nota a fost plătită. Nu-i mai ținea nimic împreună.

Relația părinte-copil nu există. Există doar relație creditor-debitor. Asta e noua lume. Acest tip de relație nu are cum să se termine cu bine.

Cum spunea tata: noi eram 8 copii în familie și o singură jucărie. Acum avem un copil în familie și copilul este îngropat în jucării. Nu are cum să se termine cu bine. Poate copilul are nevoie de altceva: mai ales de timp și iubire, nu de mărfuri.

De la generația cu o singură cheie la gât la o generație cu 101 chei şi parole

Tatăl spune mamei în film: când s-a retras în cameră, noi am crezut că va fi în siguranță. Dar nu a fost așa.

Filmul vine să ne reamintească: noi nu suntem în siguranță, iar cei pe care-i iubim noi cel mai mult sunt foarte vulnerabili, tot mai vulnerabili. Şi ce facem? Securizăm totul.

Noi am fost generația cu cheia la gât. O singură cheie. Ei sunt generația cu 101 chei, parole, cifru, camere video peste tot: de la grădiniță, prin școală, până la birou. Pentru noi era închisă o singură ușă şi aceea pentru a ne proteja. Pentru ei sunt închise aproape toate ușile şi toate ferestrele, inclusiv cele virtuale. 

Pentru ei avem doar carduri, chei, interfoane, camere video, parole. Control şi securitate peste tot. Şi de aceea ei vor să le spargă. Altfel decât noi. De ce? Pentru că ei nu mai au un spațiu şi un timp al lor. Ei nu mai au o libertate a lor. Mai grav, ei se simt singuri pentru că au nevoie de noi, de un timp în care să fim împreună, dar când ei au nevoie de noi, noi suntem în altă parte. Venim peste ei doar atunci când noi avem nevoie de ei. Exact invers.

Toate acestea îi fac vulnerabili. Ei se simt în mare nesiguranță, iar unica siguranță suntem noi, cei maturi şi mai ales părinții care le lipsesc. Noi le dăm cadouri, multe chei și control. Noi vrem să-i securizăm şi nu înțelegem un lucru banal: cu cât vom securiza mai mult, cu cât vom avea mai multe chei, camere video şi parole, cu atât vor/vom fi în mai mare nesiguranță, vom/vor fi mai vulnerabili. Şi, în realitate, ei au nevoie doar de noi, de puțin spațiu al lor şi de ceva timp alocat lor. E atât de simplu, dar atât de greu de realizat acum.

Și ei se refugiază în virtual – un spațiu care pare un drog tenebros unde-i pasc prea multe pericole. Pe care noi, cei maturi, nu-l mai înțelegem.

Privatizarea timpului

Să vorbim puțin despre timp? Este elementul central al filmului. Demult nu mai avem timp pentru ei. Dacă nu avem timp să le facem şi să le oferim un spațiu, cu atât mai puțin avem vreme să le oferim timp. Timpul îl dedicăm producției de bani pentru a cumpăra un presupus timp pentru a-l oferi. Cum timpul nu vine, ci doar pleacă, noi nu putem cumpăra decât altceva. Atunci cumpărăm un program controlat prin diverse cursuri şi cadouri în speranța că vom înlocui timpul pierdut pe care ar fi trebuit să li-l oferim. Imaginea părintelui plecat la muncă departe alăturată imaginii copilului singur sau doar cu un părinte sau bunic a devenit iconică. Dar îngropat în mărfuri.

Cartea mea Bandiții e construită, de fapt, ca un manual de educație alternativă. O educație în negativ. În lunga mea cercetare legată de procesul de educație al copiilor care se îndreaptă spre adolescență, am priceput ceva aparent banal: cel care te va cuceri şi va deveni modelul tău este cel care poate oferi timp şi exemple. Copilul nu învață din ce i se spune, ci din ce i se arată. Dacă modelul e negativ, e şi mai bine. Eroul negativ este mult mai atractiv decât cel pozitiv. Toată cinematografia hollywoodiană stă mărturie. Dar este nevoie de timp. Cine controlează timpul controlează totul. În cazul maturilor, timpul este controlat de credit, adică de bancă: tu vinzi timpul tău pentru bani. În cazul copiilor, timpul aparține celui cu care-și petrece vremea. 

Iar în lupta noastră pentru pâine, pentru cei mulți precari, sau profit, pentru cei mai puțini dintre noi, uităm că toate acestea se plătesc în unități de măsură timp. Din lipsa acestui timp, copiii noștri trăiesc aproape singuri, refugiați într-un spațiu virtual. Brusc aflăm despre ei lucruri stranii, de care ne speriem și pe care nu le înțelegem. Oare ce caută ei? Poate un timp şi un spațiu al lor? Poate fug de frică, de singurătate? Poate căutau un sens? Noi, cei maturi, unde suntem în această ecuație? Ah, creditele.

Telefonul – noul părinte și pedagog al copilului

Ne place sau nu ne place, dar cel care are cea mai mare influență asupra copilului este cel cu care-și petrece cel mai mult timpul. Toate datele statistice ne arată că actuala generație, copiii noștri, petrece enorm de mult timp pe telefon – sau alte gadgeturi similare – care îi ține prinși în lumea virtuală. Telefonul are funcția de părinte, bunic, familie, scoală, educație. Telefonul – adică rețelele – are rolul principal formativ. Acest fapt aproape că nu mai poate fi schimbat, e deja o realitate interiorizată. Efectele sunt teribile.

Se scrie imens de mult pe subiect: „partea întunecată” a rețelelor, despre  „termidorul digital” care, în esență, este despre comercializarea a tot și despre dorința de a acapara precum un „drog” de mare intensitate. El are caracteristici deja bine-cunoscute: este un mediu centralizat, de mare viteză și adicție, fundamentalist, isteric cu accente pe iraționalitate, emoție și uniformizant. Ceea ce ni se vindea la început ca un mediu al „spațiului deschis”, al „spațiului liber și democratic”, cu acces la „informare” s-a dovedit a fi exact opusul. Repet: cu efecte teribile și distructive mai ales pentru cei tineri, în plină formare. În rândul copiilor și adolescenților este un mediu de o nocivitate cruntă, despre care încă nu știm efectele finale, pentru că e mereu în schimbare. 

Filmul ne dezvăluie o mică față a acestei „părți întunecate”: despre anumite ideologii, toxicități pe filieră sexuală și de gen care sunt speculate de diverse curente și care cad pe un sol fertil al „perioadei de trecere” cum e adolescența. 

Părinții obosiți, fără timp și prinși în vâltoarea vieții, lipsiți de instrumentele necesare sunt surprinși că nu înțeleg nimic din ce li se întâmplă copiilor lor. Ruptura e prea mare: lumea în care trăiesc, societatea și tehnologia cu care se confruntă au produs un abis între ei și copiii lor.

Final cu speranță

Filmul e plin de emoție și tensiune. Pe un fond tragic. Ne face pe toți să ne simțim fragili și neputincioși. Un sentiment că societatea noastră precum o mare familie e pe un lac înghețat, cu o gheață subțire, care se sparge sub noi și ne ducem la fund neputincioși.

Dar filmul se termină cu o notă de speranță. Familia parcă-și regăsește suflul și înțelegerea locului și a timpului rupturii. Tata, mama și fiica (sora eroului) își regăsesc timpul și locul de a fi împreună. Încep să povestească, se aud și ascultă. Fiica aude poveștile de tinerețe a părinților: se minunează că nu a mai auzit asta. Ea are deja aproape 18 ani. Se aud, se ascultă, se înțeleg. 

Finalul vine să-mi confirme o veche teză: cel mai important lucru dintre părinte și copil este timpul petrecut împreună. În asta se află tot secretul lumii acestor relații. Dar asta este aproape impozabil pentru că epoca actuală nu permite acest lux – timpul nu ne mai aparține, e dat de mult în credit.

Poate aici e secretul, gândește tatăl: să fi avut mai mult timp pentru copil – să fi petrecut mai mult timp împreună. În timp ce lăcrima, strângea în brațe și săruta o jucărie de pluș. Ultima alinare. 

Urmărește-ne pe Google News