4 comentariiDupă colapsul URSS, Africa – odinioară un încins poligon de confruntare între Occident și blocul sovietic – a înregistrat relativa indiferență a SUA și tot mai intensa implicare a Chinei, urmată de petro-monarhiile din Golful Persic. În vreme ce Beijing vizează concesionarea unor mine de metale rare și acces comercial, fără să exporte comunism, țările arabe caută terenuri agricole (Ryad deține plantații de orez în… Etiopia!), dar au în vedere și progresul misionar al islamului pe continentul negru, inclusiv prin finanțarea ocultă a unor grupări radicale, de tipul Boko Haram.
În era postcolonială, Africa a cunoscut războaie tribale, litigii teritoriale, dictaturi militare și lovituri de stat, lupte de gherilă și chiar masacre calificate drept genocid, însă există și o parte plină a paharului: nu doar Africa de Sud sau țările din Magreb s-au dezvoltat economic. Întrucât interesul nostru, ca est-europeni, se concentrează pe UE și NATO, cu un ochi îngrijorat spre agresivul revizionism rusesc și manevrele ofensive ale Chinei, n-am mai fost atenți la formidabila creștere demografică africană și nici la faptul că majoritatea capitalelor, pline de zgârie-nori și centre de afaceri prospere, nu mai seamănă de multe decenii cu imaginea noastră din anii 60 (foamete cronică, jalnică subdezvoltare, epidemii și violență extra-legală). Leagăn antropologic al umanității, Africa rămâne „continentul uitat”, deși destinul ei global devine tot mai spectaculos, în pofida unui pasiv istoric marcat de întârzieri structurale.
Pictured: GV, General View, Image: 871948477, License: Rights-managed, Restrictions: -FRA, -DEU, -NLD, Model Release: no, Pictured: GV.
Un studiu de caz interesant ne este furnizat de Nigeria, imensa țară anglofonă, cu 213 milioane de locuitori (și încă 159 de milioane la orizontul lui 2050). Aici găsim exemplul de manual al așa-numitului „blestem al resurselor”. Dacă statele lipsite de avantaje geologice mizează pe creiere (cunoaștere, cercetare și industrii de vârf), așa cum observăm din Coreea de Sud a anilor 70 până la Irlanda anilor 2000, cele dotate cu un subsol bogat nu reușesc nici democratizarea, nici diversificarea economică. Nigeria este cel mai mare producător de petrol al continentului (1,62 de milioane de barili pe zi, conform British Petroleum), devansând Algeria, Libia și Angola.
Deși petrolul brut asigură 88% din exporturile nigeriene, țara are o slabă capacitate de rafinare, iar rezervele din delta fluviului Niger sunt capturate de rețele de contrabandă, specializate în rafinarea ilegală. Corupția e desigur încurajată prin această economie paralelă și frauduloasă, alimentând, inclusiv prin frecvente acte de vandalism, nesiguranța generalizată a locuitorilor. Bandele înarmate terorizează populația civilă, organizează răpiri, distribuie droguri, practică pirateria și încurajează secesionismul, menținând oamenii simpli într-o extremă sărăcie și insecuritate medicală, în timp ce aplică tot mai fanatic diverse „coduri” jihadiste.
Actualul președinte nigerian, Muhhamad Buhari (ales în 2015 și reales în 2019) a promis că guvernul federal de la Abuja va combate cu mână forte rețelele criminale și va demola rafinăriile clandestine, care poluează delta și țărmul oceanic, afectându-i pe cei care trăiesc din pescuit, însă rezultatele sunt deocamdată modeste. Și asta nu doar pentru că mijloacele mobilizate se dovedesc insuficiente, ci și pentru că partizanatul politic, îndoctrinarea religioasă și naționalismul diverselor etnii fragmentează dramatic unitatea societății nigeriene. De fapt, în complicata „regiune a celor trei frontiere”, Boko Haram și fiica ei rebelă, ANSARU („Avangarda pentru protejarea musulmanilor în Africa neagră”) combat banditismul cu mijloace cât se poate de banditești, căutând să le demonstreze civililor că pot administra diverse teritorii: cercul vicios perfect. Din păcate, printre victimele acestor organizații criminale adânc implantate se numără creștinii nigerieni, așa cum s-a întâmplat la 5 iunie 2022, când o întreagă comunitate, reunită la Owo (în sud-estul țării) pentru slujba catolică de Cincizecime, a căzut secerată de gloanțele islamiste.
Schimbând ce-i de schimbat, ne putem întreba ce s-ar fi ales de bogatele resurse de petrol, gaz natural și minereuri strategice de care dispune România, dacă n-am fi fost membri UE și NATO, supuși unei exigente discipline legale și democratice. Dacă în pofida acestei duble apartenențe, tot am reușit să „copiem” diverse trăsături ale regimului din Rusia postsovietică, vă dați seama cum ar fi arătat societatea noastră fără standardele celor două organizații, pe care diverși nostalgici ai comunismului continuă să ni le prezinte ca pe o formă insuportabilă de „colonialism”…
Foto: 123rf