Alegerile din Franța și șansa ratată la mustață a stângii. Câteva cuvinte despre ce reprezintă Macron și Marine Le Pen

Candidatul stângist, Luc Melenchon, a fost mai aproape ca niciodată, la sub un procent (500.000 de voturi), de a intra în turul doi. Lucrurile ar fi stat altfel, măcar și pentru că Melenchon ar fi fost mai greu de diabolizat decât Le Pen. Eticheta centristă tipică este „Melenchon e extremă stângă”. De fapt, Melenchon are un program social-democrat banal, condimentat cu ceva suveranism și triluri patriotice. 

Ca stângist, nu am putut niciodată să rezonez cu personajul, așa cum am putut rezona cu Podemos sau Syriza. Melenchon e prea „localist” și prea tradiționalist, a inhibat orice vocație internaționalistă a stângii. Chiar și așa, nu pot decât să regret o șansă pierdută pentru stânga franceză, una foarte serioasă. Comuniștii au vrut candidatul lor. Social-democrații, la fel, și au căzut sub 2%. Fărâmele pulverizate ale stângii i-ar fi putut da șansa lui Melenchon de a i se opune actualului președinte. Nu s-a întâmplat. 

Macron, ce e el?

Înainte cu vreo doi ani să devină președinte, Macron spunea că poporul francez visează încă la un rege. Macron e o creatură mediatică centristă, liberală. E ca un personaj istoric de Netflix, un progresist care are vise cu costume monarhiste. El e reprezentantul „progresismului liberal” (ceea ce, după mine, a ajuns oximoron, mă rog). Pe scurt, el e globalistul, europenistul, care duce programul neoliberal mai departe: „piața!, dup-aia viața!”. 

Recomandări

Generalul Vasile Milea, „eroul” care a ordonat reprimarea Revoluției la Timișoara. „Sinuciderea a fost practic o încercare de autorănire”

A luat și măsuri de stânga, oarecum obligat de cele mai mari proteste populare din ultimele decenii (nu doar „vestele galbene”, a fost neliniște și în alte zone sociale). Macron e un discurs frumos. Problemele semnalate de critici țin de practici nedemocratice, de o prea mare centrare pe imagine. Aș zice că problemele lui Macron sunt problemele UE în general. Uniunea nu mai rezonează cu majorități de cetățeni, ci cu categorii care profită direct de pe urma unei piețe libere și atât. 

Șansa lui Macron e că a rămas un fel de figură de serviciu a UE, un soi de președinte al UE informal, la asta a ajutat și jocul cât de cât rațional pe care a încercat să-l facă după ce Rusia a invadat Ucraina. L-a ajutat și plecarea lui Merkel și venirea unui cancelar german foarte șters. A rămas singura figură recognoscibilă a UE ca întreg.

Marine și-a schimbat năravul?

Susținătorii lui Macron se plâng că Marine Le Pen a reușit să-și tempereze imaginea prea „la extremă”. S-o ducă de la teme conflictuale tradiționale pentru extrema dreaptă, la subiecte mai căldicele care să nu sperie lumea. 

Toată lumea, toate sondajele anunță un tur doi mai greu pentru Macron decât data trecută, acum 5 ani. Băiatul liberal puțin spoit cu stânga va fi nevoit să facă niște promisiuni ferme pentru a atrage mulți electori nehotărâți din tabăra Melenchon. De partea cealaltă, Marine Le Pen, reprezentanta extremei drepte, încearcă să se dea doar o suveranistă conservatoare încercând să-și facă uitat trecutul. 

Recomandări

Adevărata revoluție. Cei zece pași care chiar ar schimba România

S-au umflat extrema dreaptă și polul ultraconservator. Au ajuns aproape de coșul de gunoi al istoriei dreapta clasică (ca și social-democrații, partidele care dominau tot până acum 10 ani). În loc s-au ridicat figuri precum Eric Zemmour, care i-a făcut un bine lui Marine Le Pen, a diversificat extrema dreaptă și i-a asigurat lui Le Pen un bazin zdravăn de alegători.

Specific franțuzesc

Specific Franței rămâne faptul că și-a păstrat un front serios antineoliberal. Mi se pare cam mult să-I spunem anticapitalist. Sau antisistem. Mulți o consideră pe Le Pen antisistem. Să fim serioși, prelegerile „sociale” ale candidatei sunt strict ca să mai bifeze câte ceva – dar despre taxare serioasă nu s-a vorbit decât de la centru spre stânga. Le Pen mai are puțin și se dă și pro-UE și proorice pentru niște voturi.

Problema e că mai nimeni, nici cel mai lucid muncitor nu-și poate închipui viața decât în schema neoliberală. Aici e succesul „extremismului centrist” reprezentat de Macron – au reușit să dea impresia că altfel nu se poate. Și nici mișcările de stânga antisistem nu au venit cu programe care să conteste plauzibil acest front al „normalității”. De aici e impresia de joc deprimant democratic: în primul tur ne jucăm de-a antisistemul, în turul al doilea se recunoaște că nu există decât o singură cale posibilă.

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

Nespecific franțuzesc

Social-democrația a murit pe mâna ei, și nu doar în Franța (în Italia e gata îngropată). A vrut să joace cartea neoliberală, cu o brumă de stânguliță pe margini. Nu a mai mers strategia. Macron a luat toată aripa de dreapta, a garnisit-o cu campanii de PR, a găsit sprijin de la toți puternicii zilei, mari bancheri, afaceriști, plus un electorat de la mijloc în sus. Au căzut și republicanii, celălalt pol „tradițional”, i-a înghițit fie Macron, fie Le Pen, fie alte poluri conservatoare. Dar nu e un accident franțuzesc. 

E o tendință europeană de a opune tendințe suveraniste unor măsuri ultraliberale. Și nu vorbim de dezbateri culturale, aici vorbim de economie. Reformele ecologiste s-au tot făcut pe spatele claselor populare. E normal să vină replici tăioase, au venit în UK, în SUA, în Italia, iar formele politice ale acestor replici nu sunt întotdeauna plăcute. Poate de aceea ratarea lui Melenchon în Franța e o veste foarte proastă, s-ar fi „normalizat” măcar încercarea unor discursuri alternative.

Cine cu cine a votat?

Am văzut și niște imberbi pe la noi comentând îngrijorați „dar, vai, tineretul francez, nu știe ce e aia comunismul!?”. Cam la atât se rezumă calificarea comentariatului român: stânga e comunism sângeros, iar dreapta trebuie să rupă capul leneșilor!

Francezii sub 34 de ani au votat foarte clar cu Melenchon. Și asta pentru că se caută și alternativa socială de ecologism, nu doar din ăla ultrabusiness:  „N-ai autobuz? Ia-ți o Tesla”, o variantă mai nouă a lui „n-au pâine?, să mănânce cozonac!”. Dar și pentru că, deși tânăr și carismatic, Macron e tot ce poate fi mai establishment. 

La capitolul muncitori și angajați în diverse domenii, dar cu venituri medii spre mici, au câștigat Melenchon și Le Pen, dovadă că acele categorii sunt cele care au cele mai mari probleme cu guvernarea de acum. Le Pen ia cel mai mult de la muncitori și angajați – încă o dovadă că în această zonă socială lipsa de idei și de speranță e cruntă, singura soluție văzută fiind un soi de naționalism protector. Tot uimitor, Melenchon a luat mai mult ca niciodată de la clasele mijlocii superioare. Sau, poate nu așa uimitor, e o dovadă că Franța încă mai are ceva rezerve de gauche-caviar – îi prefer oricând dinupăturicilor estici, ultraconservatori, deși cei mai mulți sunt prima generație după sapă.

„Cadrele”, cum le numesc sociologii francezi, un soi de clasă de mijloc superioară (extrem de eterogenă ca ocupație, de la specialiști, la administrație, antreprenori etc.), pensionarii (care nu sunt, ca la noi, batjocoriți cu sume modice) și alte categorii de la mijloc în sus au votat clar cu Macron. Macron a și făcut promisiuni ferme de măriri pentru pensionari, nu e de mirare. 

Desigur, nu trebuie să uităm de absenteiști: o proporție mare la aceste alegeri, 26%.

Concluzii

Uniunea Europeană are nevoie de schimbare serioasă ca să reziste, să coboare cumva la acele pături sociale care n-o recunosc decât drept un pachet lobbystic de sancțiuni și privilegii pentru cei deja privilegiați. Deocamdată, zilele astea UE pare un client bogat într-un magazin de arme american, care acasă se încălzește cu gaz rusesc, și cam atât.

Macron n-a vrut dezbateri înainte turul I, să vedem dacă va dezbate cu Le Pen înainte de turul al doilea, din 24 aprilie. Misiunea va fi grea pentru Macron, spun mai toți specialiștii. Mie mi se pare mai ușoară, pentru că în sprijinul lui Macron vine și un context politic internațional care l-a avantajat. Dar și pentru că, oricât s-ar fi curățat, Marine Le Pen rămâne ușor de pus la colțul unde-i e locul, dreapta de extremă, dubioasă, nefrecventabilă.

Ideologic, noi, românii, trebuie să reținem un trend de care suntem departe, noi încă visând că suntem în anii 90. Toți candidații francezi au avut proiecte despre intervenția puternică a statului. Diferențele au fost în viziunea socială: pe cine ajuți primul? Cu o criză după alta, cu o mare coadă la ajutoare unde stau și muncitori, și capitaliști, rolul statului sau al administrației va tot crește.

Problema e ce faci din statul respectiv: o arătare militaristă care hrănește o felie subțire de populație și bate orice protestatar? sau o organizare birocratic-democratică care să panseze ravagiile făcute de deciziile proaste ale trecutului?

Foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News