Alertă la Roșia Montană. O fisură într-un baraj și trei decenii de incompetență, pile, hoție

„Autoritățile nu fac nimic”, „se așteaptă evaluări ale experților”, „nu se poate ajunge cu motopompe de mare capacitate în zonă”, au fost câteva dintre temerile și supărările pe care le-am primit, duminică dimineața, de la localnici din Roșia Montană, cu care am discutat, după ce au început evacuările cauzate de o fisură pe barajul de la Tăul Mare (detalii despre situație aici).

L-am sunat (în jurul orei 10.20) pe șeful Inspectoratului General pentru Situații de Urgență (IGSU), Raed Arafat, pentru informații directe. Mi-a spus că, la acea oră, o primă motopompă de mare capacitate fusese deja instalată și funcționa, urmând să fie aduse și altele. 

Arafat era însă nemulțumit că o parte a localnicilor nu au încredere nici în mesajele de avertizare, refuzând să părăsească zona de risc, nici în faptul că a început evacuarea apei din tău. 

Mai spre după-amiază, când numărul motopompelor instalate a crescut la trei, am primit alt mesaj de la Roșia Montană: „Au trei pompe. Au vrut să aducă șase. Până la urmă au zis că șase pompe aduc prea multă apă pe Foieș, în Roșia adică… suntem în pericol că se rupe un baraj cu aproximativ 200.000 de metri cubi apă și problema este că cu 6 motopompe vine prea multă apă în Foieș?”. Un mesaj care transmite același lucru: neîncrederea în deciziile autorităților, confirmată, spre seară de faptul că nici după repetarea mesajelor de alertă, o parte dintre localnici nu părăsiseră zona de risc. 

Recomandări

De ce nimeni nu poate prezice strategia Trump 2.0 privind Ucraina

Cum să ai încredere în autorități?

Ne miră însă neîncrederea cetățenilor în autorități? Păi cum să aibă încredere, când la Apele Române – una dintre instituțiile cu principale responsabilități în gestionarea riscurilor barajelor – sunt angajate, ca „experți”, tot felul de pile, rude, cunoștințe și activiști de partid care n-au nicio treabă cu domeniul?

Totul a culminat cu „celebrul” caz al chelneriței din Moldova, care habar nu avea care e malul stâng și care cel drept al unui curs de apă și care pretindea că are o experiență de cinci ani de lucrat la Masterat, însă nu într-un program educațional de masterat, ci la un club cu numele… Masterat? 

În situații de criză, o asemenea neîncredere poate duce, Doamne ferește, la tragedii majore. 

În același timp însă, tot acest sistem de pile, relații, cunoștințe, recompense pentru activismul de partid, la care se mai adaugă și corupția în multe cazuri, e cel care generează situații de criză și, în cele din urmă, dezastre și tragedii.

Neîncrederea în autorități nu este însă singura problemă majoră scoasă în evidență de alerta de la Roșia Montană, ci riscurile în sine ale unor asemenea proiecte, minimalizate și ignorate în mod iresponsabil de autorități, locale și centrale. Tăul Mare, de la Roșia Montană, a fost construit în urmă cu mai bine de o sută de ani, în perioada habsburgică, alături de alte baraje asemănătoare (cu denumirea generică de tăuri), apa acumulată fiind folosită la activarea steampurilor de separare și extragere a minereului aurifer. Majoritatea acestora au dispărut după ce această tehnologie nu a mai fost utilizată, dar au mai supraviețuit câteva (Tăul Mare, Tăul Brazi, Tăul Anghel, Tăul Țarina, Tăul Corna etc.), transformate în puncte de atracție pentru zonă și/sau pentru activități piscicole.

Recomandări

Cu banii la vedere. PSD a cheltuit 90% din suma totală pusă la bătaie de candidații la Președinție în prima săptămână de campanie

Cetățenii achită, mereu, costurile

Faptul că nu au mai fost utilizate pentru minerit nu înseamnă însă că aceste acumulări au fost „abandonate”, cum afirma, tot duminică, într-o postare pe Facebook, un fost prim-ministru al României, Victor Ponta. Și nu e cazul doar al tăurilor din Roșia Montană, ci al tuturor fostelor situri miniere de pe teritoriul țării (că vorbim de acumulări de apă, depozite de steril, galerii, baraje și iazuri de decantare, platforme industriale de prelucrare a minereului). 

Legal nu sunt „abandonate”, dar, într-adevăr, par să fie abandonate, ținând cont de modul în care sunt administrate și, mai ales, cum sunt gestionate riscurile aferente. 

Iar acesta a fost unul dintre lucrurile puțin înțelese în perioada de dezbatere publică legată de proiectul de la Roșia Montană: că tot ce rămâne în urma unei exploatări miniere (fie privată, fie de stat) rămâne în responsabilitatea/gestionarea autorităților locale și naționale pentru sute de ani. 

După o sută de ani (dar chiar și mai puțin, după doar câțiva ani – a se vedea dezastrul din 2000, produs de ruperea iazului de decantare de la Baia Mare), tragerea la răspundere a companiei de exploatare e, practic, imposibilă: riscurile și costurile sunt suportate, în cele din urmă, de cetățeni. 

Recomandări

Infractori prinși cu ajutorul inteligenței artificiale. Profesor dr. Vlad Niculescu Dincă: Trebuie să înțelegem aceste „unelte”, altfel există un risc real să fim toți tratați ca suspecți | Interviu

Riscurile barajelor proiectelor miniere

Iar legat de asta, să revenim la postarea lui Victor Ponta. „Erau niste protestatari care «Salvau Roșia Montana» până în 2014; pe urmă nu i-a mai durut nici în cot de viața oamenilor de acolo, nici de faptul că lacurile contaminate în urmă cu zeci de ani și abandonate așa sub presiunea «protestatarilor de mediu» reprezintă un pericol uriaș pentru întreaga natură din zonă și pentru viața oamenilor”, a scris Ponta pe Facebook.

În primul rând, fostul prim-ministru, pretins cunoscător al proiectului de la Roșia Montană, habar n-are că tăurile în discuție sunt pline cu apă, nu „contaminate”, spre deosebire de barajul care s-ar fi construit în cazul proiectului minier care ar fi fost plin de cianuri și alte metale toxice. 

Apoi, după cum am menționat deja, tăurile nu sunt „abandonate”, ci în responsabilitatea autorităților locale și a Apelor Române (da, instituție aflată în subordinea Guvernului, inclusiv când Ponta a fost premier).

Însă cea mai gravă eroare de logică (ori manipulare, spuneți-i cum vreți) e cea legată de „pericolul uriaș pentru întreaga natură din zonă și pentru viața oamenilor”. Păi, ce poate produce un dezastru mai mare: un tău cu apă ori un megabaraj în spatele căruia se acumulează un volum de apă cu cianuri și alte metale grele toxice, de zeci și sute de ori mai mare? Apa din Tăul Mare amenință câteva sute de localnici din Roșia Montană și bunurile lor. Nu că ar fi puțin, dar o eventuală rupere a barajului preconizat pe Valea Cornei ar pune în pericol zeci de mii de cetățeni (și bunurile lor) din Abrud și de pe Valea Arieșului, din aval de Câmpeni până la Turda! 

Harta marilor tragedii

A, poate sunt unii care cred că tehnologia mileniului al treilea ar fi mai sigură decât cea de acum o sută de ani. Nu vă faceți iluzii. România a trecut prin tragedia de la Certej, din 1971, în care și-au pierdut viața 89 de oameni, după ruperea iazului de decantare a exploatării miniere, dar și prin ruperea barajului de la Bozânta, de la Baia Mare, din 2000, care a produs unul dintre cele mai mari dezastre de mediu din Europa (e drept, resimțit mai mult pe Tisa, în Ungaria, nu în România). Și nu vă bazați pe tehnologia occidentală. 

Unul dintre cele mai mari dezastre de mediu s-a produs în 2014, în Canada, tot prin ruperea barajului unui iaz de decantare de la o exploatare minieră, la Mount Polley. Și știți ce, „culmea coincidenței”: firma care a proiectat barajul de la Mount Polley e cea care oferea garanții că proiectul barajului de pe Valea Cornei, din Roșia Montană, ar fi sigur!

La asta mai puneți la pachet și corupția autohtonă, și acuzațiile de natură penală ale fostului director de la Institutul Geologic, Ștefan Marincea (care a și plătit cu funcția pentru acestea), făcute în fața Comisiei parlamentare speciale pentru Roșia Montană, în toamna lui 2013, legate de falsificarea studiilor geologice pentru proiect.

Sunt suficiente argumente pentru a înțelege care sunt riscurile reale ale unui proiect minier, precum cel gândit pentru Roșia Montană, și de ce autorizarea lui într-un stat precum România, care nu poate gestiona/administra foste situri miniere de zeci și de sute de ori mai mici și mai puțin complexe (a se vedea deversările toxice periodice, precum cea care a distrus rezervația naturală Cheile Lăpușului, în 2018, ori situația de pericol de acum, de la Roșia Montană) sunt dezastre și tragedii asigurate, singura întrebare rămasă fiind doar „când se vor produce?”. 

Că de răspuns, ca de obicei, nu va răspunde vreun politician autohton (nota bene: pretențiile lui Gabriel Resources, în arbitrajul cu România, de la Washington, se bazează taman pe acțiunile, gen legea specială pentru Roșia Montană, și declarațiile iresponsabile ale lui Victor Ponta – cercetați documentele depuse de companie în proces!) -, ci tot cetățenii (majoritatea lor) vor fi cei care vor suporta consecințele – materiale ori, mai grav, chiar cu viața.

Nu, tăurile de la Roșia Montană nu sunt abandonate. Cel puțin nu în acte. Dar, de facto, fie din iresponsabilitate și incompetență maxime, fie dintr-un calcul de un cinism incredibil (așteptarea producerii unui dezastru pentru a arunca vina pe activiștii de mediu și pentru a justifica proiecte aberante), fie din cumularea iresponsabilității și incompetenței cu cinismul, aceste tăuri par să fi fost abandonate. Cu riscul și costurile rămase, cum spunea, pe seama cvasimajorității cetățenilor.

Urmărește-ne pe Google News