America mea povestită unui prieten american

Îți scriu cu un sentiment febril de urgență: săptămâna asta te duci să votezi și poporul tău își va alege președintele. American. Și eu am să votez peste vreo lună și poporul meu își va alege președintele. Român. Nu te întreb cu cine vei vota și nici nu mă încumet să-ți dau sfaturi sau să-mi dau cu părerea. Pentru că nu știu mai nimic despre viața ta în America. Nici tu nu știi despre viața mea în România. Toată lumea își dă cu părerea despre America și România. Hai să ocolim trăncăneala românească și speech-urile voastre motivaționale!  

Îți scriu și cu un sentiment hilar de vinovăție. Tu nu exiști. Ai fi existat dacă, în urmă cu 34 de ani, când ți-am vizitat țara, aș fi rămas în America. În vara anului 1990, timp de o lună, am fost în America. La voi era președinte George Bush, tatăl. La noi, era Ion Iliescu, tătuca românilor. Nu trecuse nici măcar o lună de la mineriada din iunie și eu zburam cu o cursă Pan Am. Nu contează care a fost statutul meu, cum am luat viza, cine m-a trimis, cine m-a invitat, pe banii cui am stat timp de o lună, chiar nu contează pentru tine, prietene! Important este că mama m-a întrebat la telefon, când am anunțat-o că plec în America, dacă am cămăși călcate. Da, aveam, învățasem să-mi calc hainele în stagiatura de inginer.

Recomandări

Browserul Google Chrome valorează 20 de miliarde de dolari. Gigantul american ar putea fi forțat de justiție să îl vândă

Relația mea cu America a fost scurtă și brutală. Subliniez: era vara lui 1990, nici măcar nu se împliniseră nouă luni de când îl împușcaseră pe Ceaușescu. Eram crud, foarte crud la creier. Înainte să urc în avion, cei câțiva prieteni cărora le spusesem că plec în America (vreo trei-patru) m-au îndemnat să rămân. Unul dintre ei era așa de furios încât m-a amenințat că, dacă mă întorc din America, o să mă bată și o să mă scuipe: fraiere! Eu am râs ca prostul. Toți prietenii mei aveau dreptate: nu era de trăit în România lui Iliescu, care chemase minerii ca să restabilească „ordinea și democrația”. Eu nu i-am luat în serios, cum să rămân?, cum să cer azil?, cum să-mi părăsesc țara? Doar trăisem 28 de ani în comunism (atât aveam când am urcat în Pan Am spre America) și fusesem îndoctrinat că cine părăsește România este un trădător. Nu le-am promis nimic prietenilor mei, dar nici nu aveam de gând să-mi fac prieteni în America.

Nu-ți scriu pentru a-ți lăuda țara ta de atunci – America victorioasă în Războiul Rece, exuberantă, mândră pentru că îngenunchease „Imperiul Răului”, aflată pe cai (istorici) mari. Nici nu vreau să-ți împărtășesc valorile „democrației” pe care le-am auzit în acea experiență, pentru că nu le-am înțeles. Prietene, profit de inexistența ta, și-ți spun pe șleau: am luat-o în bot. Nu ca o victimă căreia să-i plângi de milă, ci ca un cetățean din estul Europei care abia ieșise din lagărul blestemat al comunismului. 

Recomandări

Nicolae Ciucă, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Mă scoate din sărite șmecheria” | EXCLUSIV

S-a întâmplat la Washington, când am intrat pentru prima dată într-un supermarket. Pur și simplu am rămas stană de piatră în fața rafturilor curate și strălucitoare, pline de mâncare. Repet: trecuseră abia nouă luni de la căderea lui Ceaușescu, iar eu crescusem într-un bloc din spatele unui complex alimentar, cu rânduri de sute de persoane care se luptau să apuce carne și lapte, cu foamea în gât. Atunci, în fața rafturilor pline, mi s-a făcut rău. Fizic. Din cauza emoției. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Firește că până atunci mai văzusem niște filme americane, care se difuzau în regimul comunist, și îmi făcusem o idee despre traiul americanilor. Dar contactul direct cu un supermarket a fost devastator pentru mine. Degeaba am încercat să mă lămuresc cam ce fel de produse se găseau pe rafturi și în vitrinele frigorifice, degeaba am pipăit niște cutii, conserve, caserole și am citit niște etichete, nu mi-au folosit la nimic. Intrasem să-mi iau ceva de mâncare, pentru că îmi era foame, dar am înghițit în sec și mi-am cumpărat o doză de Coca-Cola, ca să-mi revin din șoc. Ce gust răvășitor a avut Cola aia, gustul… Nu, n-a fost gustul libertății, ci gustul amar al umilinței. Tot atunci, în luna petrecută în America, am văzut cum arată un mall. N-am înțeles la ce folosea acea hardughie de clădire, cu spații atât de mari, curate, luminoase, cu etaje nenumărate și scări rulante. Nu aveam nicio noțiune de viață la… mall. Am simțit că sunt o maimuță scăpată din grădina zoologică. Firește că tot timpul îi întrebam pe cei care mă însoțeau, dar la un moment dat m-am oprit cu întrebările și am lăsat să-mi curgă realitatea americană prin fața ochilor. Mi-a fost rușine să mai întreb. Rușinea mea de om copleșit și umilit. Unde trăisem și unde ajunsesem…

Recomandări

Milionarul Dorel Tamaș, urmărit internațional timp de 13 ani, a scăpat de închisoare prin prescriere. Unde s-ar fi ascuns în acest timp

Acest „șoc cultural”, trebuie să-ți mărturisesc, m-a speriat, prietene! Tocmai de aceea, n-am urmărit să rămân, nu mi-am pus în gând să fug, să nu mă mai întorc. Exilul este pentru cei curajoși. Eu n-am avut curaj. M-am întors și am avut noroc: prietenul cel mai furios nu m-a bătut și nici nu m-a scuipat, a dat din mână a lehamite, ca românul: fraiere!

După mai bine de 30 de ani de la acel șoc american, am citit cartea „America povestită unui prieten din România”, scrisă de ilustrul chirurg Martin S. Martin, care a ajuns și s-a stabilit în America înainte de 1989. Dincolo de câte lucruri am aflat despre America din această carte, trebuie să-ți spun că mi s-a făcut un dor aprig de America tinereții mele, o Americă pe care am ratat-o, în care n-am avut curajul să rămân și să trăiesc. Și de multe ori am vrut să-ți scriu, nu ca să-mi justific lipsa de curaj, ci să te întreb cum o mai duci tu în America, cu o fărâmă din sufletul meu…  

Acum, când America își votează președintele, mă gândesc la cel care aș fi în America dacă aș fi rămas în America în urmă cu 34 de ani. N-am nicio idee despre cum aș arăta, pardon!, cum ai arăta tu, acel Petre Barbu care ar fi rămas în America și nu s-ar mai fi întors în România. N-am chef să dezvolt inutil o istorie personală virtuală și să mă pierd în ipoteze contrafactuale de genul „ce-aș fi fost acum dacă aș fi rămas…” De aceea, prietene imaginar, ai grijă ce votezi: pentru că o Americă socialistă nu mai este America, aceea care a clădit această lume cu bune și rele, în ultimii 80 de ani. Iar eu îmi doresc, atât cât mi-e dat să mai trăiesc în lumea asta, să nu apuc să văd o Americă socialistă. Mi-e de-ajuns cât am trăit într-o Românie socialistă.      

Urmărește-ne pe Google News