Analfabetismul funcțional. În loc de soluții, ministrul Educației vrea să ne măsurăm performant prostia

Există o fascinație pentru sărăcie din care se fac bani. Primul mare exercițiu de stors bani din sărăcie în forme glamoroase și europene s-a numit proiectul POSDRU. Se presupunea cu acel program că vom reeduca oamenii rămași fără joburi sau fără educație să facă altceva. Realitatea: puzderie de organizații și experți au înghițit sute de milioane de euro și piața muncii a rămas fix cum era, cu tot cu expertiza lor. Cred că asta ne paște și cu PNRR-ul: vom avea banii și, în loc să-i băgăm unde trebuie, vom mai îmbogăți niște intermediari de aparatură și niște experți.

De asta îmi amintește și noua inițiativă a Ministerului Educației de a măsura digital problema slabei pregătiri a elevilor noștri. Noi subbugetăm de decenii învățământul, iar acum vrem să ne mirăm și digital de cât de proști suntem. Suntem. Nu-ți trebuie aplicație pentru asta, îți trebuie bani.

Cum rezolvi faptul că elevii noștri nu înțeleg un text? Le acorzi mai mult timp decât acum. Simplu. Le acorzi și timpul pe care părinții, prinși în bătaia pentru supraviețuire (fie plecați pe afară, fie cu joburi multe și prost plătite), nu-l mai pot acorda. Învățământ obligatoriu cu tot cu afterschool până într-a 8-a. Scurt. Noi ce facem? Facem „România educată”. Un proiect vag și criticat de specialiști, demarat de Iohannis ca o modalitate de „mă prefac că lucrez”, dar care, acum, prin PNRR o să arunce și cu bani în toate direcțiile, numai că nu în direcțiile care trebuie.

Deci soluția ține de strategie politică amplă, nu doar de MEN. Măsură socială combinată cu educație. Elevii de azi sunt copiii unei generații devastate de piața liberă în ‘90 și 2000. Mulți părinți au primit școală puțină sau deloc, muncesc de la vârste fragede, au fost păcăliți în fel și chip să muncească neasigurat, au plătit puține taxe și și-au rupt spinarea pe șantiere sau la sparanghel. 

Recomandări

Generalul Vasile Milea, „eroul” care a ordonat reprimarea Revoluției la Timișoara. „Sinuciderea a fost practic o încercare de autorănire”

De partea cealaltă stă o clasă de mijloc mică și arogantă care vrea să-și dea copiii la școală privată, dar care să fie plătită pe jumătate de stat. Aici suntem. De aia e nevoie de politică. Cu aplicațiile tip Brio n-am nimic, sunt utile, dar nu poți să le atribui mai mult decât sunt, instrumente de cunatificare și sugestie de politici. 

Inspectoratele, ce facem cu ele?

Am intrat la Radio România Actualități și am avut un schimb de replici interesant, zic eu, cu ministrul Cîmpeanu, cel aflat într-o campanie de promovare a unor noi modele de a ne evalua elevii (parte din discuția de la emisiunea „Probleme la zi” este transcrisă aici). O dată, nu prea înțeleg fetișizarea măsurării (de fapt o înțeleg, produce noi modalitați de cheltuială, deși deocamdată e gratis) și, a doua oară, nu prea înțeleg de ce nu folosim ditai aparatul de stat. Nu e prima oară când distrugem o rețea gata făcută ca s-o înlocuim cu fum. Nu e bună? De aceea am pus următoarea întrebare:

„Costi Rogozanu: Spuneţi-mi dacă am înţeles corect, domnule ministru.

Sorin Cîmpeanu: Vă rog.

Costi Rogozanu: Nu mai aveţi încredere în propriul aparat? Nu mai aveţi încredere în inspectorate?

Sorin Cîmpeanu: Nu, dar inspectoratele și profesorii trebuie să fie sprijiniți spre a învăța diferența dintre cunoștințe și competențe. Ește o mare problemă. Am întâlnit mulți colegi care nu fac diferența între cunoştinţe, a memora, şi competenţe. Dacă vreți, pot să explic cât se poate de clar. Cunoştinţe înseamnă să știi alfabetul, să cunoști cuvintele, abilitatea de a înțelege un text este cea care definește alfabetismul funcțional, iar aptitudinea, spre exemplu, dragostea de lectură este cu totul altceva, sunt lucruri diferite, nu sunt doar cunoştinţe. ”

Recomandări

Adevărata revoluție. Cei zece pași care chiar ar schimba România

Răspunsul e de fapt „da, n-am încredere”, că doar stau bine cu literația. Ca să traduc și mai precis, ministrul spune că avem ditai aparatul administrativ, dar noi ne-am gândit că o să rezolvăm treaba cu o aplicație externă. 

De ce n-are încredere în aparatul de stat? Bun, multe probleme le știm cu toții: anchilozare, inerție mare. Dar tot nu poți să compari un întreg aparat de specialiști, până la urmă, cu o aplicație. De ce nu folosești observația de pe teren a cadrelor didactice pe care le ai deja? Un coleg mi-a și spus, în timp ce vorbeam despre aceste evaluări: păi, uitați-vă la acest dulap plin de rezultate de la evaluări naționale de la a II-a, a IV-a, a VI-a, le dăm, stocăm datele, știm problemele, și? ce facem cu ele? Răspunsul e nimic. Și din ele ieșeau fix aceleași informații.

Școală minimală pentru sărăcani

Se pare că problema era că nu erau stocate digital. După ce le vom rula digital se va rezolva problema. Nu, nu se va rezolva nimic fără implicarea armatei de profesori și învățători din teritoriu și fără încredere acordată acestor oameni. Cîmpeanu nu are în plus față de ceilalți miniștri decât ideile de reformă liberală (pe scurt, descentralizare și privatizare) învățate de la noile generații de experți în educație. Din ce văd în spațiu public, orice „expertiză” se termină inevitabil în avantajul școlii private. Privată, dar cu sprijin ca lumea public, ăsta e marele adevăr. Sigur, astea sunt speculațiile mele, dar, deh, am o literație ideologică și politică superantrenată.

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

Cum ajung la astfel de concluzii. Văd că oamenii care plâng de la analfabetism prea strident încep să și viseze la o segregare subtilă, fix ca în cazul sănătății (bolile grele și scumpe le tratezi tot la stat, iar privații iau compensări pe „boli rentabile”). 

Raționamentul e așa: ce-ar fi să lăsăm sistemul de stat cu cele mai grele probleme, copii cu mari probleme generate social, și să mutăm performanța în privat. Să punem standarde minime la stat și să mutăm copiii performanți în spațiu sigur, departe de alfabetismul funcțional. Adică de la stat să te mai aștepți doar să înțelegi cât de cât un text și o ecuație de gradul 2. Și, dacă vrei mai mult, trebuie să scoți banul. Un stil americănesc de a privi lucrurile care aplicat aici înseamnă o nouă discriminare socială, un dezastru. Din nou speculez. Din păcate, și în ce privește sănătatea ce speculam acum 10 ani e astăzi realitate.

Mistica digitală

Îmi place tehnologia, îmi place să adaptez cât pot cursurile mele de la clasă lumea digitală. Dar știu și reversul, un soi de misticism digital, ca să îl numim finuț. Pe scurt, e credința că, fără să schimbi mai nimic, doar cu o aplicație și niște scule, produci revoluții. Evident, nu se întâmplă nimic. Așa cum nu s-a întâmplat nimic după ce am invadat țara cu tablete în pandemie. Unii și-au luat banul gros, tabletele s-au stricat după un an, că nu erau cine știe ce calitate, și problemele au rămas aceleași.

Așa că aș privi ca pe niște semnale de alarmă despre cum vor să spargă banii PNRR în educație aceste noi ieșiri publice ale lui Sorin Cîmpeanu, dublate de noua retorică pedagogică centrată pe noi măsurători, aplicații, mult digital etc. Ministrul și-a tras un vocabular „smart” prin care desemnăm altfel aceleași lucruri. Acum suntem îngrijorați digital. Și vrem să urmărim cât mai precis cum se deteriorează educația. Vrem să aplicăm educație centrată pe nevoile fiecărui copil, dar fără să cheltuim prea mult în plus pe personal.

• Jurnalist și scriitor, Costi Rogozanu este totodată profesor de română la Școala Gimnazială „Ionel Sîrbu” din comuna Ciorăști, județul Vrancea.

Urmărește-ne pe Google News