ComenteazăCând am plecat în Milano, coronavirusul părea o jucărie. Și chiar dacă ar fi fost mai fioros, tot aș fi plecat. Am alte frici, dar cea de boală nu e în top cinci. Am avut mulți prieteni îngrijorați, ba chiar mi s-a spus: „Ce urmează? Afganistan?”
Am tot auzit apoi în cele 14 zile de izolare că suntem în război, că e ca pe vremea bunicilor. Da, măsurile de urgență sunt similare ca cele din timpul războiului. Dar cred că ne cam umflăm în pene. Pur și simplu nu putem pune semnul egal între plecatul cu ranița în spate pe front, la 18 ani neîmpliniți, cu statul în casă în era Netflixului. Confortul ne-a teșit atât de tare simțurile de apărare, că singurele lupte pe care le mai dăm sunt pe ultima pungă de făină de la supermarket.
Am deviat. În apărarea mea, după 14 zile, e limpede că interacțiunea socială a suferit.
Ziua zero
Când plecam din Milano cu trollerul după mine, spre Stazione Centrale, să iau autobuzul spre aeroport, mi-au ieșit în cale niște vitrine ademenitoare, cu genți și haine. Și m-am gândit că ar trebui să intru acum, că două săptămâni n-o să mai am ocazia. Dar nu mai aveam energie. Am regretat.
M-am trezit șase ore mai târziu, pe canapeaua mea, acasă. Cu multe restricții. Cea mai cumplită: interdicția de a ieși afară. Îmi place să fac sport în aer liber, ador să merg pe jos, să simt orașul viu, nebun, să urmăresc oamenii în goana lor. Îmi place să stau acasă și îmi place să stau și singură. Doar că acum era singura opțiune.
Ziua unu: negarea
A doua zi am fost sunată de un medic de la Direcția de Sănătate Publică. Mi-a explicat ce trebuie să fac, cum să-mi iau concediu medical și înainte să închidă a lăsat în aer un: „Să nu intrați în panică!” Am zâmbit puțin. În fiecare zi m-au sunat sau mi-au scris colegii să mă întrebe cum mă simt. N-am avut niciun simtom pe toată perioada.
În fiecare dimineață mi-am început ziua cu Unomattina, de la Rai 1, așa vedeam ce se mai întâmplă în Italia, țară atât de lovită. În tot timpul ăsta citeam presa din toată lumea.
Pentru că italienii au avut o evoluție galopantă a numărului cazurilor de infecții cu coronavirus și au început să ia măsuri cu mult înaintea noastră, putem să-i privim ca într-o oglindă a viitorului. Invidiați pentru al lor „dolce far niente”, acum nimeni nu-și dorește să fie în papucii italienilor. Trebuie însă să le luăm exemplu.
Stând acasă și mai ales, locuind în capul meu multe ore pe zi, am identificat în criza asta cele cinci etape în care psihologii au împărțit procesul de vindecare a suferinței. Negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea.
NEGAREA. În prima săptămână, în Italia s-au luat măsuri treptat. Nu, nu poate fi la noi ca în China, și-au zis. La fel am spus și noi. Așa că toată lumea se liniștea cu „E doar o gripă!”
Am lucrat în toate aceste zile de acasă și am vorbit cu români de peste hotare. Când Italia era aproape de stadiul acceptării, am vorbit cu o româncă din Spania care mi-a spus că nu înțelege de ce se sperie lumea așa, că e doar o gripă. Și am înțeles că în Spania sunt la stadiul 1, al negării.
2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10: Furia, negocierea și depresia
Și eu în primele zile, din spatele laptopului, dând zeci de telefoane și fiind îngropată în crucișătorul informației, am zis că nu-i așa de rău, sunt doar 14 zile, până la urmă.
Până într-o dimineață când m-am trezit beștelind la telefon un prieten, de la o discuție despre cum se transmite COVID-19. Ideea e că nici oamenii de știință nu au acum răspunsuri exacte cu privire la contagiune și m-am trezit eu să iau de guler un prieten drag. FURIE.
Mi-am cerut scuze și m-am gândit mai mult la ce m-a apucat. Și i-am înțeles mai bine pe deținuți. De câte ori am fost în penitenciar îmi spuneau gardienii că deținuții au o nervozitate cauzată de faptul că sunt închiși. Nu pretind că suferința e similară, nici pe departe. Dar am înțeles puțin din ce simt.
Cam în același timp și România clocotea de furie că se întorc românii din Italia acasă. Că vin să ne îmbolnăvească. Și au început să golească magazinele, furând unul din mâna celuilalt ultima bucățică.
Numărul cazurilor creștea la noi și oamenii deja se obișnuiseră puțin cu situația și cu gravitatea ei. Așa că au început să-și caute refugii în activitățile normale, confortabile. Eu am gătit. Tocănițe, ciorbe, gnocchi cu legume, fursecuri, pâine. Cam atunci, în ziua 7-8, am rămas fără făină. I-am cerut mamei să-mi trimită făină adevărată, de moară. Am început să fac ceva mișcare după filmulețe de pe net.
Toată Italia gătea și se ruga: dacă trec peste perioada asta, o să îmi prețuiesc mai mult prietenii și familia, o să mă bucur mai mult de o ieșire în parc. Am început să NEGOCIEM.
Numărul morților creștea în Italia. Imaginile din spitale, disperarea medicilor, crematoriile pline ne-au pornit lacrimile. E atât de trist ce se întâmplă în țara vacanțelor noastre, în țara care ne-a hrănit atâția români. Și am tăcut. DEPRESIE. A fost ziua în care n-am mai putut face nimic.
Am vorbit cu prietenii mei italieni. Sunt blocați la domiciliu, lucrează de acasă. Lavinia, o tânără jurnalistă din Roma, îmi povestește că cel mai probabil prin iunie-iulie, Italia va începea să semene cu țara care era acum un an. Cel mai probabil, toată planeta va suferi de pe urma acestei crize, transformată rapid și în una economică. Trăim istorie.
10, 11, 12, 13, 14: Acceptare
Ca un regal pentru umanitate, italienii au ieșit pe balcoane ca să cânte împreună. Și-au continuat obiceiul de a lua „aperitivo” cu prietenii, dar pe Skype, fiindcă nu mai au voie să facă reuniuni acasă. N-au voie nici să umble aiurea pe stradă, fără un formular tipizat la ei în care să explice scopul ieșirii. Dar s-au obișnuit cu ideea. Au ajuns la ACCEPTARE.
Cred că noi, românii, nu suntem încă acolo. Poate am fi fost aproape, dacă nu ni s-ar fi prelungit etapa de FURIE, din cauza parlamentarilor noștri, care au făcut coadă la testarea coronavirusului, când alți oameni sunt de multe zile în așteptare. Ești furios când politicienii adaugă unei crize o alta. M-am uitat la Giuseppe Conte, premierul Italiei, care a făcut niște discursuri de pus în rama istoriei: „Stăm la distanță azi pentru a ne îmbrățișa cu mai multă căldură mâine”. Apoi m-am uitat la Ludovic Orban care a umplut o sală întreagă de jurnaliști ca să le spună că se izolează, că e suspect de coronavirus.
Am închis televizorul. Cât să scriu și să-mi filmez aventurile din cei 43 de metri pătrați ai casei mele. În cele 14 zile de izolare am văzut vreo cinci filme, am citit două cărți și am scris 19 texte. Apoi am ieșit din izolare ca un urs din bârlog când iarna nu se încheiase. Colegii mei au început, pe cât se poate, să lucreze de acasă. Am revenit și eu în bârlog. Dar nu mai am nervozități matinale fiindcă acum pot să ies din casă, dacă vreau. Doar că nu vreau.
(Făina n-o să ajungă la mine pentru că nu mai circulă microbuzele dinspre Neamț din pricina instituirii situației de urgență. Cine are o pungă în plus?)
Și pentru că am avut timp, am compus și un mesaj pentru Italia, țară care a dat atâtor români o șansă:
Italia, grazie per essere stata una casa sicura per i miei cittadini. Grazie per aver dato loro una mano quando la Romania non ha potuto.
Sono triste che il vostro bel Paese sia oggi deserto, il Paese che mi ha offerto tanti momenti memorabili.
Oggi è il mio ultimo giorno di quarantena, poiché due settimane fa ho fatto un reportage per il mio giornale da Milano. E anche se io potrò andare in giro, non lo farò. Capisco l‘importanza di restare a casa.
Italia, sono con te nel mio cuore. Sei bella, sei forte. Vinceremo questo virus insieme! Ci allontaniamo ora per poi ritrovarci più vicini!