Între timp, România plătise companiei americane Bechtel, aproape integral, o autostradă nici azi finalizată și plătise, în repetate rânduri, software american la prețuri mult supraevaluate.
Ideea achizițiilor centralizate este, în principiu, una bună.
Ea ar trebui să ducă la scăderea prețurilor. Dar numai dacă nu vorbim, de fapt, de un furnizor unic. În acest caz, ești un client captiv, aflat mereu la mâna producătorului. Rețetă sigură pentru umflarea prețurilor și pentru corupție.
Toate autoritățile publice din România folosesc, în proporție majoritară, computere care au instalate programe Microsoft. De la sistemul de operare la softuri precum Word, Excel sau PowerPoint. Cam asta se folosește, puține fiind instituțiile care au nevoie de programe mai sofisticate, specializate pentru anumite operațiuni. Acestea vin fie de la alți producători mari de software, fie sunt scrise special pentru instituțiile respective, în funcție de cerere.
Povestea este, în felul ei, simpatică.
După 1989, România s-a computerizat. Statul român și-a utilat instituțiile cu ordinatoare moderne, pentru vremea aceea. Dar nu a cumpărat și software-ul necesar. Pentru a câștiga licitațiile, foarte mulți furnizori au oferit computerele fără măcar un sistem de operare funcțional. Dar au promis, prin spate, că instalează și sistemul de operare, hack-uit, ba chiar și alte programe necesare în munca de birou de zi cu zi. Și chiar s-au ținut de promisiuni.
Lucrurile au mers lin foarte multă vreme.
Aproape un deceniu, autoritățile noastre nu și-au pus problema să scoată vreun dolar din buzunar pentru licențele software. Legenda spune că președintele Emil Constantinescu s-a întâlnit cu Bill Gates în ianuarie 1998, la forumul de la Davos. Amuzat, miliardarul fondator al Microsoft i-ar fi spus președintelui român că știe foarte bine situația din țara noastră, că a înțeles greutățile ieșirii din comunism, dificultățile tranziției, dar că ar cam fi timpul ca România să înceapă să plătească pentru software-ul pe care-l folosește. Mai ales că Microsoft are de gând să-și dezvolte afacerile și în spațiul carpato-danubiano-pontic.
Atunci a început statul român să ia în serios drepturile de proprietate intelectuală în zona software. Dar contractele grase s-au semnat mai târziu, cam după finalul guvernării CDR.
Microsoft însă nu face vânzări directe. Nu lucrează decât prin intermediari. Așa este politica firmei. De aceea, discounturile de volum oferite de companie pentru achiziții de zeci de mii de licențe, discounturi consistente, nu ajung, de cele mai multe ori, la utilizatorul final. Banii sunt păstrați de intermediari și sunt, deseori, folosiți pentru mituirea oficialilor din diverse țări.
Așa s-a întâmplat în România, unde banii plătiți în plus de statul român au ajuns în campaniile electorale ale PDL și Traian Băsescu.
Cel puțin așa au declarat condamnații din dosarul Microsoft 1. Dosarul Microsoft 2 a fost retrimis de instanță procurorilor, iar dosarul Microsoft 3 a fost clasat, din cauza prescrierii faptelor. A rămas prejudiciul, de zeci de milioane de euro.
Luni, Microsoft a acceptat să plătească, în SUA, o amendă penală de 8,75 de milioane de dolari pentru fapte de corupție ale angajaților companiei din Ungaria, fapte similare celor din România.
De asemenea, Microsoft a mai acceptat să plătească 16,6 milioane de dolari către SEC, autoritatea de supraveghere a piețelor financiare din SUA, pentru a stinge acuzațiile legate de afacerile din mai multe țări, fără însă ca Microsoft să recunoască faptul că ar fi greșit.
Cam așa se combate corupția în țara de unde ne vine lumina anticorupției însăși. Niște amenzi aproape simbolice, pentru că faptele s-au petrecut în alte țări. Între timp, sute de milioane de dolari se scurg anual din bugetele unor state, pe comisioane, adaosuri comerciale și șpăgi, iar Microsoft prosperă în continuare, pentru că domină piața.
Poate n-ar fi rău ca atunci când Ambasada SUA mai oferă distincții șefilor Parchetelor din România, să le ofere ceva mai discret, mai micro și mai soft, ca să nu bată la ochi.