Între timp, România plătise
companiei americane Bechtel, aproape integral, o autostradă nici azi finalizată
și plătise, în repetate rânduri, software american la prețuri mult
supraevaluate.
Ideea achizițiilor centralizate este, în principiu, una bună.
Ea ar trebui să ducă la
scăderea prețurilor. Dar numai dacă nu vorbim, de fapt, de un furnizor unic. În
acest caz, ești un client captiv, aflat mereu la mâna producătorului. Rețetă
sigură pentru umflarea prețurilor și pentru corupție.
Toate autoritățile publice
din România folosesc, în proporție majoritară, computere care au instalate
programe Microsoft. De la sistemul de operare la softuri precum Word, Excel sau
PowerPoint. Cam asta se folosește, puține fiind instituțiile care au nevoie de
programe mai sofisticate, specializate pentru anumite operațiuni. Acestea vin
fie de la alți producători mari de software, fie sunt scrise special pentru
instituțiile respective, în funcție de cerere.
Povestea este, în felul ei,
simpatică.
După 1989, România s-a
computerizat. Statul român și-a utilat instituțiile cu ordinatoare moderne,
pentru vremea aceea. Dar nu a cumpărat și software-ul necesar. Pentru a câștiga
licitațiile, foarte mulți furnizori au oferit computerele fără măcar un sistem
de operare funcțional. Dar au promis, prin spate, că instalează și sistemul de
operare, hack-uit, ba chiar și alte programe necesare în munca de birou de zi
cu zi. Și chiar s-au ținut de promisiuni.
Lucrurile au mers lin foarte
multă vreme.
Aproape un deceniu,
autoritățile noastre nu și-au pus problema să scoată vreun dolar din buzunar
pentru licențele software. Legenda spune că președintele Emil Constantinescu
s-a întâlnit cu Bill Gates în ianuarie 1998, la forumul de la Davos. Amuzat,
miliardarul fondator al Microsoft i-ar fi spus președintelui român că știe
foarte bine situația din țara noastră, că a înțeles greutățile ieșirii din
comunism, dificultățile tranziției, dar că ar cam fi timpul ca România să
înceapă să plătească pentru software-ul pe care-l folosește. Mai ales că
Microsoft are de gând să-și dezvolte afacerile și în spațiul
carpato-danubiano-pontic.
Atunci a început statul
român să ia în serios drepturile de proprietate intelectuală în zona software.
Dar contractele grase s-au semnat mai târziu, cam după finalul guvernării CDR.
Microsoft însă nu face
vânzări directe. Nu lucrează decât prin intermediari. Așa este politica firmei.
De aceea, discounturile de volum oferite de companie pentru achiziții de zeci
de mii de licențe, discounturi consistente, nu ajung, de cele mai multe ori, la
utilizatorul final. Banii sunt păstrați de intermediari și sunt, deseori,
folosiți pentru mituirea oficialilor din diverse țări.
Așa s-a întâmplat în
România, unde banii plătiți în plus de statul român au ajuns în campaniile
electorale ale PDL și Traian Băsescu.
Cel puțin așa au declarat
condamnații din dosarul Microsoft 1. Dosarul Microsoft 2 a fost retrimis de
instanță procurorilor, iar dosarul Microsoft 3 a fost clasat, din cauza
prescrierii faptelor. A rămas prejudiciul, de zeci de milioane de euro.
Luni, Microsoft a acceptat
să plătească, în SUA, o amendă penală de 8,75 de milioane de dolari pentru
fapte de corupție ale angajaților companiei din Ungaria, fapte similare celor
din România.
De asemenea, Microsoft a mai acceptat să plătească 16,6 milioane de dolari către SEC, autoritatea de supraveghere a piețelor financiare din SUA, pentru a stinge acuzațiile legate de afacerile din mai multe țări, fără însă ca Microsoft să recunoască faptul că ar fi greșit.
Cam așa se combate corupția
în țara de unde ne vine lumina anticorupției însăși. Niște amenzi aproape
simbolice, pentru că faptele s-au petrecut în alte țări. Între timp, sute de
milioane de dolari se scurg anual din bugetele unor state, pe comisioane,
adaosuri comerciale și șpăgi, iar Microsoft prosperă în continuare, pentru că
domină piața.
Poate n-ar fi rău ca atunci
când Ambasada SUA mai oferă distincții șefilor Parchetelor din România, să le
ofere ceva mai discret, mai micro și mai soft, ca să nu bată la ochi.