În bezna din adâncurile apelor, evoluția a favorizat, în timp, un mic miracol: nașterea vietăților bioluminiscente ale căror corpuri emit lumină – o dovadă că, uneori, natura frământă o superputere din aluatul vulnerabilității noastre. 

Dar nu trăim în oceane și, mai ales, nu trăim singuri.

Prin mamă, suntem împreună cu celălalt înainte de a fi în lume

De la concepție și până la primul strigăt sănătos de nou-născut, trăim în simbioză cu trupul mamei, într-o stare pe care, dacă ne-am aminti-o, probabil ne-ar fi imposibil mai târziu să suportăm singurătatea. 

Atât de împletite ne sunt trupurile de cele ale mamelor noastre, încât știința ne spune că, încă din burtă, pruncul nenăscut își petrece zilele într-un fundal sonor alcătuit din bătăile inimii mamei și vocea ei. Imaginați-vă, doar un moment, cum arată o astfel de lume. 

Experimentăm, așadar, lumea, chiar dinainte de a ne naște, ca pe un creuzet în care se fabrică intimitatea cu o altă ființă umană. Suntem împreună cu celălalt, înainte de a fi în lume. 

Mai târziu, după ce apărem fizic în quadratura lumii, dependența noastră față de ceilalți pentru a supraviețui este fără egal în natură. 

Dinainte de a ne naște și mult după ce ne naștem, trăim agățați de adulții care ne îngrijesc, în marsupiul protector al familiei pe care îl părăsim, adesea, doar pentru a ne crea propria versiune a cuibului ideal. 

Singurătatea, deci, nu pare să fie condiția de bază a omului, ci doar un soi de sală de așteptare în care ne petrecem diferite momente ale vieții. Rareori, omul își asumă singurătatea ca pe un dat permanent. De cele mai multe ori, ne aflăm într-o permanentă căutare a unei conexiuni profunde, a unui soi de martor care să ne legitimeze, parcă, felul în care trecem prin viață, oferindu-ne înțelegere și o îmbrățișare caldă. 

Ce spune psihologia față de singurătatea care ne amintește abandonul

Privind la construcția omului, ca ființă eminamente socială, reiese că una dintre cele mai puternice vulnerabilități ale noastre este cea față de izolare – însingurarea care, auzim nu de puține ori, ne aduce în pragul alienării, al depresiei, un portal către suferință. 

Există numeroase școli de gândire cu privire la singurătate, fiecare disciplină având propria sa versiune asupra felului în care omul își poate trăi izolarea. În științele care se ocupă de sănătatea noastră psihică, singurătatea este văzută drept o situație de risc pentru probleme de personalitate, de relaționare, instalarea a diverse slăbiciuni. 

În zona spirituală regăsim însă apologeți ai singurătății care jură că doar în această stare omul poate accesa o dimensiune superioară a conștiinței, se poate cunoaște cu adevărat și se dezvoltă sănătos.

Un om obișnuit, care nu are pretenția de a se pustnici, vede în singurătate ambele nuanțe: ea poate fi atât un apel la profunzime, cât și o amenințare pe deasupra căreia plutește spectrul abandonului, așa cum explică, în cartea sa, Consolations, filosoful și poetul David Whyte. 

„Pandemia de singurătate”

Anul care se va încheia curând ne-a pus în fața acestor nuanțe, mai mult ca niciodată. Singurătatea a devenit, în zilele noastre, un pașaport către depresie, cu atât mai mult cu cât, înainte ca noi toți să fim forțați să stăm în case, o predispoziție spre solitudine era, nu rareori, patologizată. 

Se presupune, pur și simplu, că un om care preferă singurătatea în detrimentul relațiilor cu ceilalți este un om ciudat, un mizantrop, o tipologie tragicomică de inadaptat social. 

Prejudecățile noastre despre singurătate și despre felul în care ea poate fi trăită n-au avut timp să fie disputate, în iureșul acestui an, așa că ne-am trezit închiși între patru pereți, împreună cu toată vulnerabilitatea lumii pe care o simțeam apăsând asupra noastră și cu impresia că izolarea echivalează cu o condamnare. 

Lupul alsacian care ne pândește

Pentru unii dintre cei care trăiau singuri, vremurile de criză pe care le traversăm au venit la pachet cu neliniști noi, cu doruri și neputințe greu de exprimat. Pentru cei cărora izolarea nu le vine natural, mai ales, a existat atât de multă informație despre „pandemia de singurătate” și efectele sale adverse, încât cu greu s-ar fi putut extrage cineva din capcana acestor idei pentru a-și crea propria versiune despre solitudine.

Primul pas, scrie Whyte, în a fi singuri este să admitem că ne temem de asta.

Ne temem, din varii motive – pentru că, mai în glumă, mai în serios, așa cum spunea personajul Bridget Jones din cărțile lui Helen Fielding, nimeni nu vrea să sfârșească singur, „devorat de un lup alsacian”.

Pentru că, în vremuri de criză, obișnuim să ne aducem confort unul altuia, să ne spunem povești care să ne aline, să ne ținem în brațe, să ne tachinăm. 

Iar când ești singur, toate astea sunt inaccesibile – o întreagă paletă de emoții și de trăiri pe care nu le poți experimenta decât cu un altul. 

Singurătatea este, în general, asociată și cu bătrânețea, cu moartea. Dacă, la începutul vieții, două inimi bat ca una, la sfârșitul ei, suferința ne izolează, lipsa de putere ne închide în case, iar moartea, spre deosebire de naștere, ne pune oglinda singurătății noastre cosmice în față. 

Sănătatea este asociată cu extraversiunea, cu orientarea către ceilalți. Boala – cu închiderea în sine, cu recluziunea. 

Groaza de propriile gânduri

Într-un studiu din 2014, citat adesea în presă, cercetătorii au descoperit că majoritatea oamenilor ar fi preferat să fie supuși șocurilor electrice decât să rămână singuri cu gândurile lor vreme de 15 minute. 

Totuși, în ultimii ani, studiile au început să se axeze și pe beneficiile singurătății – printre ele, o capacitate mai puternică de reglare emoțională, de pildă, o mai bună concentrare, creativitate sporită. 

De altfel, studiile care vorbesc despre efectele negative ale izolării nu se referă, propriu-zis, la o realitate obiectivă, ci la percepții cronice conform cărora subiectul este izolat de societate, ceea ce poate însemna inclusiv că, la fel de bine, și persoanele cu vieți sociale active pot trăi astfel de sentimente.

 În același timp, discuția ducându-se la nivelul percepțiilor, traiul în izolare poate fi la fel de bine marcat de o conexiune cu lumea înconjurătoare – ne uităm la știri fiindcă ne pasă de ce se întâmplă cu semenii noștri, postăm pe Facebook fiindcă simțim nevoia de comunicare, privim filme și seriale ca să ne transportăm, preț de câteva ore, în viețile altora. 

Beneficiile solitudinii

Acceptarea singurătății, în contrapondere cu o percepție negativă asupra efectelor ei negative, este, până la urmă, o formă de studiu al propriei noastre vieți. 

Singuri, învățam să ne locuim corpul, înțelegem din ce suntem făcuți și spre ce ne îndreptăm.

Fără protecția unui grup, a familiei, a unei relații ajungem să ne conștientizăm vulnerabilitatea și să încetăm să așteptăm schimbarea condițiilor exterioare nouă pentru a vedea o evoluție în viețile noastre. 

În singurătate, la fel ca animalele marine care își luminează singure calea cu lumina emisă de propriile trupuri, învățăm cum să ne alinăm singuri atunci când suferim, fără să ne mai bazăm pe ceilalți.

Singuri, descoperim care ne sunt motivațiile – dincolo de felul în care ne raportăm la societate, cine suntem când nu ne vede nimeni. 

Cum arată camera din mintea noastră atunci când o decorăm, o amenajăm și o ordonăm pe cont propriu, după bunul nostru plac?

Singurătatea ne ajută să trasăm mai clar contururile dintre noi și ceilalți. Masca socială, pe care unii dintre noi nu o dau jos niciodată, nu rezistă în fața onestității brutale necesare pentru a ne confrunta cu noi înșine. 

Dependența de ceilalți, într-o lume care devine tot mai mult despre like, share, este incompatibilă cu creșterea sănătoasă, asumată, cu robustețea unui trunchi de nuc pe un câmp pustiu. 

Apoi, un exercițiu în solitudine ne învață să cerem mai mult de la noi ca să fim bine și mai puțin de la ceilalți, să ne vedem bunăstarea nu ca pe un dar pe care altcineva ni-l oferă și, în același timp, ni-l poate lua, ci ca pe un produs secundar al alegerilor noastre. 

Vibrația propriei voci

Izolarea ne poate învăța că solitudinea este și fluidă, nu doar rigidă; creativă, nu doar monotonă; generoasă, nu doar orientată spre sine; sănătoasă, nu doar patologică, atunci când ne extragem din ea energia și o purtăm ca pe o haină călduroasă.

În poezia „Everything Is Waiting For You”, filosoful David Whyte scrie că „a te simți abandonat înseamnă să renegi intimitatea lucrurilor care te înconjoară”.

Altfel spus, o singurătate asumată presupune, mai întâi de toate, crearea unei relații cu tot ceea ce ne înconjoară: de la huruitul monoton al espressorului, dimineața, la geamurile înghețate și textura cearșafurilor în care se întrevede încă un contur de trup omenesc. 

Este sau poate fi începutul unei noi relații, nemijlocite de alții, cu lumea în care trăim. 

Poate că este contra firii să îmbrățișezi un trai în solitudine, așa cum pare a fi și lumina fabricată de corpul unui animal marin, dar, asumată, ea devine o superputere. Într-un fel, prezența noastră devine de ajuns și începem să ne ghidăm după o voce interioară, a noastră, care se distinge limpede odată ce a fost eliberată de murmurul corului din fundal.

Foto: Shutterstock

 
 

Urmărește-ne pe Google News