1 comentariuCine este Robert D. Kaplan
Robert D. Kaplan, 70 de ani, este unul dintre cei mai prestigioși analişti de politică externă americani şi un specialist de renume în istoria Războiului Rece. Revista Foreign Policy l-a inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“, iar The New York Times l-a nominalizat printre cei mai influenţi analişti ai epocii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, alături de Francis Fukuyama, Paul Kennedy şi Samuel Huntington.
Noua sa carte, „Adriatica”, va fi publicată în toamna aceasta la Editura Humanitas.
Titular al catedrei de geopolitică „Robert Strausz-Hupé“ din cadrul Institutului de Cercetare pentru Politică Externă, un think tank din Statele Unite, Kaplan a scris pentru mai multe publicații din diverse țări un eseu despre momentul delicat al Europei. Pe fundalul războiului din Ucraina, rolul „periferiilor” devine unul crucial. Dar acesta nu e nou, spune Robert D. Kaplan, iar istoria are resurse de a ne atenționa.
Europa, la periferie
Întotdeauna Europa a fost definită și influențată de periferia sa.
de Robert D. Kaplan
Dacă războiul Rusiei în Ucraina se va încheia cu un triumf al Occidentului, ar putea Ucraina, cu numeroasele ei probleme – infrastructură în mare parte distrusă, corupție, instituții slabe -, să se alăture în cele din urmă NATO și Uniunii Europene? Având în vedere istoria Europei de-a lungul a două milenii, acest parcurs n-ar fi surprinzător.
Un continent fondat pe ideea extinderii
Întotdeauna Europa a fost definită și influențată de periferia sa și și-a modificat reprezentarea pe hartă în consecință. Însăși mutarea NATO spre est după Războiul Rece, încorporând țările fostului Pact de la Varșovia – oricât ar fi de controversată această decizie -, are un ecou profund în trecutul Europei. La fel și construcția conductelor de gaze naturale rusești care se extind în toată Europa Centrală și de Est. Istoricul american Henry Adams a scris în urmă cu mai bine de un secol că provocarea fundamentală a Europei a fost și va rămâne cum să integreze diferitele teritorii ale Rusiei în ceea ce el numea „combinația atlantică“.
Extinderea, a scris Tony Judt, regretatul istoric al Europei postbelice, face parte din „mitul fondator“ al Uniunii Europene. Încă de la început, UE a fost o întreprindere extrem de ambițioasă, înglobând treptat fostele domenii carolingiene, prusace, habsburgice, bizantine și otomane, fiecare cu propria istorie și modele de dezvoltare distincte.
Cu alte cuvinte, Europa trebuie să găsească întotdeauna o modalitate de a se depăși pe ea însăși, de a se desfășura în viitor, ca să spunem așa: de a fi în permanență ambițioasă. Pentru că, dacă influența Europei nu este puternic resimțită în zonele sale de frontieră, adversari precum Rusia vor fi o amenințare constantă.
Când Grecia și Turcia au aderat la NATO, în 1952, a fost o mișcare îndrăzneață, având în vedere lipsa de dezvoltare și ostilitatea reciprocă a celor două țări. În 1986, când Spania și Portugalia au aderat la ceea ce era atunci Comunitatea Europeană, nivelul relativ de sărăcie și istoria recentă a dictaturii din Iberia au făcut ca extinderea Europei dincolo de Pirinei să fie la fel de îndrăzneață.
Acum, aceste evoluții par naturale și organice pentru proiectul european mai mare. Turcia rămâne singura excepție, din cauza poziției sale neutre față de Europa, Rusia și forțele radicale din Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, Turcia ar putea gravita înapoi spre Occident după președinția lui Recep Tayyip Erdoğan, care este din ce în ce mai încorsetat și care își gestionează dezastruos economia.
Periferia continuă să se apropie de Europa: sub forma agresiunii militare rusești, a anarhiei din Orientul Mijlociu și a statelor vecine care încearcă să adere la UE. Ucraina este doar un exemplu de țară vecină care tânjește după libertate în cadrul instituțiilor și sub umbrela cosmopolită a Europei.
Când am călătorit, în urmă cu câțiva ani, în Albania, am dat peste cetatea Berat, nu departe de Marea Adriatică. Am văzut acolo biserici ortodoxe bizantine și rămășițele moscheilor otomane care erau foarte aproape unele de altele, fiecare drum fiind o fostă rută comercială ce lega Mediterana centrală de Istanbul. Într-o biserică din Berat, am văzut o icoană din secolul al XVIII-lea în care mâinile Fecioarei Maria erau întinse în semn de binecuvântare, iar de-o parte și de alta a ei erau reprezentate moschei.
Ortodoxia, islamul și catolicismul coexistă în Albania, un stat membru NATO care aspiră să adere la UE, în ciuda instituțiilor sale slabe și a criminalității organizate.
Nu doar Albania, ci și Serbia, Muntenegru, Kosovo, Bosnia și Herțegovina și Macedonia de Nord sunt state fragile în interiorul lumii ortodoxe și islamice orientale care fac parte din punct de vedere geografic din Europa și care aspiră la aderarea la UE, în ciuda rolului Rusiei și al Turciei în economiile lor.
Europa s-a schimbat adesea în urma erupțiilor de la periferia sa
Estul a pus, de fapt, bazele unei mari părți din Europa de astăzi. Migrația slavilor din inima Asiei în Europa între secolele al V-lea și al VII-lea a creat fundamentul uman pentru unele state, începând din Polonia până în sud în Balcani. Migrația maghiară dinspre Urali în secolul al IX-lea a creat Ungaria. Mai târziu, au venit forțele impunătoare ale turcilor otomani și ale țarilor ruși; otomanii, sub conducerea liderului militar Kara Mustafa, ajungând la porțile Vienei la sfârșitul secolului al XVII-lea, iar Rusia lui Petru cel Mare cucerind regiunea Mării Baltice în aceeași perioadă. Europa s-a schimbat adesea în urma erupțiilor de la periferia sa.
De fapt, cea mai mare și mai profundă schimbare a hărții Europei a avut loc în Antichitatea târzie și a venit tot dinspre est. Imperiul persan Sasanid s-a ciocnit cu Imperiul Bizantin – iar asta a slăbit ambele tabere și a permis arabilor să cucerească nu doar Orientul Mijlociu, ci și întregul țărm sudic al Mediteranei. Odată ce arabii au ajuns în Africa de Nord, Europa s-a mutat treptat spre nord și s-a îndepărtat de Mediterana, luând o înfățișare mai rece, franco-germanică, ce a culminat cu creștinătatea medievală, în timp ce popoarele germanice, inclusiv goții și longobarzii, au creat blocurile demografice și culturale ale Occidentului.
Adevărata graniță a Europei este Sahara?
Nu era deloc sigur că acest lucru se va întâmpla. Gândiți-vă la faptul că în Antichitate și până în secolul al VII-lea, la mult timp după prăbușirea Romei, latina era încă lingua franca în Africa de Nord. Vechea hartă romană orientată în jurul bazinului mediteranean timp de sute de ani a dispărut brusc, iar Europa, așa cum o cunoaștem acum, a început să se contureze în așa-numitul Ev Mediu întunecat.
Fernand Braudel, marele geograf francez de la mijlocul secolului XX, a sugerat chiar că Mediterana nu este de fapt granița sudică a Europei. În opinia sa, Europa se termina acolo unde începe deșertul Sahara. Altfel spus, marile orașe și populațiile de coastă din Africa de Nord arabă și Levant făceau parte în mod intrinsec din Europa.
Mediterana era un conector, nu un separator. Odată ce această istorie este înțeleasă, implicațiile pentru secolul XXI sunt enorme.
Căci chiar și o Ucraină integrată în Europa ar putea să nu fie cel mai mare factor de influență asupra destinului continentului în următoarele decenii.
De la paritate, la 7 africani pentru fiecare european
De exemplu, statele-închisoare din Orientul Mijlociu, cum ar fi Libia lui Muammar al-Gaddafi și Siria baasistă, care au blocat o dată migrația în sudul și sud-estul Europei, s-au prăbușit. Până în 2050, populația Africii se va dubla, ajungând la 2,5 miliarde de locuitori, iar până în 2100 ar putea ajunge la 4,5 miliarde de locuitori, potrivit Organizației Națiunilor Unite. La începutul secolului XXI, Europa și Africa aveau aproximativ aceeași populație; la sfârșitul acestui secol, ar putea exista șapte africani pentru fiecare european.
Creșterea demografică și reducerea sărăciei extreme la nivel mondial înseamnă că oamenii se vor deplasa mai târziu în secolul XXI într-o măsură și mai mare decât în prezent. Deși majoritatea africanilor care aleg să emigreze vor rămâne în continuare în interiorul granițelor continentului lor, creșterea clasei de mijloc într-o serie de țări africane nu poate decât să intensifice migrația transsahariană către porturile mediteraneene.
Tot mai mulți africani vor avea mijloacele necesare pentru a se muta în străinătate, pe măsură ce se instalează tulburările demografice legate de creșterea așteptărilor.
Acest lucru se adaugă la migrația în curs de desfășurare cauzată de statele falimentare și semifalimentare din Sahel, chiar la sud de Sahara, cum ar fi Mali, Burkina Faso și Niger. Migranții africani din sudul și estul Saharei care au început să debarce în Italia și Grecia în 2015 sunt un indicator nu doar al faptului că Mediterana este un conector, ci și al faptului că deșertul Sahara nu mai este – contrar evaluării lui Braudel – un element de separare.
Cu toate acestea, spiritul argumentului mai larg al lui Braudel – conform căruia formarea Europei este determinată de evenimentele de la periferie și de cele ce au loc mult dincolo de ea – a revenit cu o forță ieșită din comun în această eră hiperglobală.
De fapt, naționalismul populist, promovat de ani de zile de Rusia președintelui Vladimir Putin și observat în mai multe țări europene, precum Ungaria și Polonia, ar putea fi doar un epifenomen, înainte de a mai eroda istoriile și culturile naționale, pe măsură ce globalizarea și cosmopolitismul care o însoțește se dovedesc a fi o forță de neoprit, deși treptată și acționând cu viteze diferite.
Iar, drept consecință, societățile europene s-ar putea schimba din interior. Evident, acest lucru se întâmplă din motive care depășesc cu mult prăbușirea reputației lui Putin din pricina războiului din Ucraina.
Morala geografiei
Europa, un subcontinent al Eurasiei și apropiată de Africa și de Orientul Mijlociu, va fi probabil lovită în permanență de astfel de tendințe, pe măsură ce migrația devine un fenomen dominant în secolul XXI.
Geografia e mai mult decât fatalism. Ea poate totodată să proclame un mesaj moral. Mesajul bazinului mediteranean și deopotrivă cel al Mării Negre adiacente, care se învecinează cu Ucraina, este universalismul: mări care unesc civilizații diferite.
Ideea inițială a UE este paralelă cu aceasta: accentuarea statutului sacru al individului în detrimentul grupului și al statelor de drept mai degrabă decât a națiunilor etnice; cu alte cuvinte, garantarea constituțională a drepturilor individuale într-un univers cosmopolit. Până la criza economică din deceniul trecut, misiunea UE a fost de a se extinde atât spre est, cât și spre sud.
Dacă teritoriile de dincolo de țărmurile sudice și estice ale Mediteranei, precum și ale Mării Negre sunt în haos, pe termen lung nu va exista în cele din urmă nicio protecție pentru o fortăreață nord-europeană într-o lume globală.
Europa, așa cum a făcut-o întotdeauna în trecut, trebuie să se adapteze la aceste condiții în schimbare. Micșorarea geografiei prin tehnologie și migrație este implacabilă, la fel cum vor fi și replicile celui mai mare conflict militar din Europa de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace. Într-adevăr, marile războaie pun istoria pe fast-forward. Iar deciziile unor indivizi, precum Putin și președintele ucrainean Volodimir Zelenski, au capacitatea, probabil, să modifice radical harta Europei încă o dată.
***
Traducere de Andreea Niță
Pentru acest articol: „Copyright © 2022 by Robert D. Kaplan. Originally published in Foreign Policy. Robert D. Kaplan is the author of the forthcoming non-fiction book, ADRIATIC”
Intertitlurile aparțin Libertății