ComenteazăUn om merge singur prin deșert. Gâtul și sufletul i-au secat de sete. Soarele îi arde-n capul pieptului și-n picioare are plumb. “Doamne! Doamne, de ce m-ai lăsat singur? Doamne, nu vreau să mor aici!”, strigă omul.
Într-un târziu, Dumnezeu îi răspunde: dacă s-ar fi uitat vreo clipă-n urmă, ar fi zărit în spate două urme de pași. “Te-am cărat tot timpul în brațe”, îi spune Domnul.
Mamei mele îi plăcea povestea asta, dar nu credea că spune tot adevărul – Dumnezeu se putea depărta oricând de omul păcătos.
Așa că, de la răsăritul soarelui și până la miezul nopții, ea lucra neobosită să îl păstreze pe Dumnezeu lângă ea: rostea rugăciuni de slavă și de mulțumire, dădea de pomană, îi îmbrăca pe cei goi, îi vizita pe cei bolnavi, aprindea candele și ardea tămâie, își acoperea capul, trupul întreg, purta dinadins cele mai ponosite haine, postea, se spovedea.
“Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” – o altă rugăciune pe care mama o rostea adesea.
Nu, nu i-a fost ușor mamei să se roage toată viața la icoane, să ardă tămâie, să aprindă candele, să creadă într-o dragoste abstractă pe care se chinuia cu toată ființa ei s-o simtă și s-o înțeleagă.
Avea nevoie adesea de dovezi, de semne, de alții asemenea ei, de lumânarea aceea aprinsă din noaptea de Paști, de bisericile clădite din cărămidă, de imagini, de sunete, de emisari în sutană care să îi spună că El este acolo și n-a uitat-o nici o clipă.
Când rugăciunile o oboseau și boala se învârtoșa în trupul ei, mama nu se îndoia de Dumnezeu, ci de ea însăși. Se vedea slabă, nevolnică, în fața ispitei. Căuta mângâiere, iertare, lumină.
Într-un fel, mama L-a căutat tot timpul pe Dumnezeu – în desenele complicate de pe aripile fluturilor, despre care îmi vorbea adesea, dar mai ales în inima ei.
Dincolo de profundul ei devotament față de Biserică, cerceta neîntrerupt acea parte din El care, după cum i-au spus Scripturile, se afla chiar în ea. Îi venea greu să creadă că suntem doar carne cu termen de expirare necunoscut.
Avea un dor nesfârșit de bine și de frumos pe care a învățat să-l numească dor de Dumnezeu.
Astăzi, dacă mama ar trăi, aș ruga-o să rămână în casă în noaptea de Paști, iar ea, desigur, nu m-ar asculta.
“Are Dumnezeu grijă de toate”, mi-ar răspunde.
Ar primi, fericită, lumina și dorul i s-ar mai ostoi o clipă.
Nu am înțeles-o niciodată pe mama, nu i-am înțeles credința și, multă vreme, am judecat-o. La rândul ei, nu a reușit să mă înțeleagă.
Au trecut doi ani de când a murit și, abia acum, încep să pricep cu simțurile ceea ce nu putusem desluși cu mintea.
Pentru că, deși nu cred în Dumnezeu și nu știu dacă pot crede în ceva, mă simt liniștită când îi aprind o lumânare și când merg la cimitir. Dorul ei de bine și frumos, pe acesta mi l-a transmis și mie și îl înțeleg.
În singurătate, în boală și necaz, dorul acesta e mai puternic ca oricând, dar e de ajuns un simbol, o imagine, cum a fost cea a unui Papă rugându-se într-o piață goală, ca oamenii să primească alinare. Este nevoie oare de jandarmi care să se plimbe, din bloc în bloc, cu candele în mână ca să împlinești o nevoie spirituală?
Mi-e greu să cred.
Astăzi, în casa în care am copilărit, candela e stinsă. De pe fiecare perete mă privește câte o icoană. Chipurile sfinților nu-mi spun nimic, dar fotografia mamei mă înfioară.
Nu știu nimic despre El, dar știu că mi-e dor de ea. Nu mă rog la El, dar vorbesc, în sinea mea, cu ea.
Ea nu-mi răspunde nici astăzi.