Cum, din „dușmanul Ucrainei”, România a devenit prieten

Potrivit unui sondaj sociologic realizat în Ucraina la sfârșitul lunii martie, România a nimerit, în sfârșit, pe lista prietenilor ucrainenilor. Rezultatul acestui sondaj este un eveniment istoric pentru relațiile bilaterale – timp de decenii, România a fost considerată de o mare parte dintre ucraineni un dușman, un stat cu pretenții teritoriale, mulți fiind și astăzi reticenți față de politicile Bucureștiului.

Evoluții pozitive după 2014

Schimbarea a început să se producă după 2014. România a susținut calea europeană a Ucrainei, a fost solidară cu statul ucrainean în timpul conflictului din Donbas și Crimeea, iar acum, în 2022, societatea românească a demonstrat o deschidere și o compasiune exemplare față de refugiații din Ucraina.

Onest vorbind, nici acum, România nu se află pe primele locuri pe lista „simpatiilor” ucrainenilor față de vecini, cu lideri tradiționali ca SUA, Polonia și Lituania. Atitudinile ucrainenilor încă sunt puternic influențate de stereotipuri și de povara ideologică a trecutului.

Recomandări

Campionii traseismului politic din listele pentru alegerile parlamentare. Partidele le favorizează eligibilitatea în detrimentul candidaților noi

Cum a fost creată și alimentată imaginea „României dușmănoase”

E un lucru mai puțin cunoscut în România, dar mașinăria ideologică din Uniunea Sovietică a educat mai multe generații în stilul dragostei exclusive față de popoarele care fac parte din URSS. 

Nouă, foștilor locuitori ai Uniunii Sovietice, ni s-a cerut aproape un monopol al atașamentului frățesc în interiorul uriașei țări. Ce rămânea, o „simpatie glacială”, mergea și la export, față de țările comuniste din vecinătate. 

La urma-urmei, cât de multă iubire putea exista ca să umple granițele terestre de peste 42.000 de kilometri ale imperiului sovietic, mai lungi decât Ecuatorul, și să rămână și pentru alții? Așa încât, dacă nu aveai români în URSS, nu-i nimic, îi iubeai pe moldoveni. Conform acestei cerințe, „poporul moldovenesc”, reinventat de Iosif Stalin, trebuia așadar să fie unul mai bun decât cel românesc.

Iar RSS Moldovenească în mod normal trebuia să fie văzută bine de toată lumea din Uniune, pe când România comunistă era un stat cu care contactele la frontieră trebuiau să fie cât mai mici.

De fapt, URSS încerca să substituie memoria colectivă despre rapturile teritoriale cu o gândire corectă din punct de vedere ideologic: sunt două popoare diferite și două limbi diferite (româna și „moldoveneasca”), iar „poporul moldovenesc” este superior celui român, pentru că face parte din familia sovietică.  

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. „POS-ul nu mai funcționează, se poate plăti doar cash”. Ce ar trebui să verifice Corpul de Control al Ministerului Culturii

Această relație dintre ”frații de sânge din URSS” și ”solidaritatea frățească”, mult mai distantă, între oamenii din grupul statelor socialiste, a fost surprinsă foarte bine de Anatoli Dobrînin, legendarul ambasador al URSS la Washington între 1962 și 1986.

Marea Unire din 1918, prezentată ca un act de ocupație

După ce regimul Ceaușescu a început să vâneze agenții sovietici în România și să construiască o variantă proprie a stalinismului național, relațiile s-au răcit foarte mult. Dovadă e reacția URSS, care a creat redacții de radio și TV pentru străinătate în limba română care să formeze „opinia publică corectă” în România și în mediul comunității de limbă română din Uniunea Sovietică.

Recomandări

Mama copilului de 3 ani mort în accidentul provocat intenționat de soțul ei a văzut în direct tragedia: „Tati, tati nu mai mâna maşina”

În plus, în perioada sovietică, dar și după destrămarea URSS, se vorbea și se scria în manuale despre Marea Unire din 1918 ca despre „un act de ocupație” a Bucovinei de către România. Chiar și Zelenski a amintit acest lucru într-o declarație de acum doi ani, reluată masiv în această perioadă. 

Bucureștiul era prezentat ca un aliat al lui Adolf Hitler în cel de Al Doilea Război Mondial, despre trecutul care ne dezbină și nicidecum despre cel care ne unește.  

 NATO și România – două sperietori devenite una

Tot în perioada sovietică, NATO era cea mai mare sperietoare pentru popor. Ideologii sovietici nu încetau să alimenteze populația cu o retorică defensiv agresivă față de alianța nord-atlantică, acea care vrea să atace poporul proletar unit împotriva „fărădelegilor” burgheze.

Nu mai vorbim de perioada președintelui fugar Viktor Ianukovici, care a numit un ministru al apărării un cetățean rus cu domiciliu la Moscova, al cărui scop a fost distrugerea armatei ucrainene până în momentul anexării Crimeii din 2014.

Iar aderarea României la NATO a însemnat o schimbare majoră pentru Ucraina: două sperietori au devenit una.

Exercițiile militare de teama României au durat până acum 8 ani!

Până în 2014, România era inclusă în manualele de instruire a militarilor ucraineni ca un posibil agresor, iar forțele armate ucrainene simulau în timpul exercițiilor apărarea de atacul Bucureștiului. Toți erau în așteptarea unui război dinspre vest, dar el a venit din altă parte.

Neîncrederea în România, semănată în inimile oamenilor încă în perioada sovietică, cumulată cu unele dosare problematice în relațiile bilaterale româno-ucrainene și păstrarea sentimentelor de frică față de NATO – iată un prim tablou al imaginii de „neprieten” istoric al Ucrainei.

Dosare problematice în cadrul relațiilor bilaterale

Au existat și încă mai sunt multe dosare-problemă în cadrul relațiilor dintre Ucraina și România. Problema drepturilor minorității românești din Ucraina, diferendele teritoriale „moștenite” de la URSS, procesul de la Haga privind statutul Insulei Șerpilor, problema Canalului Bâstroe, o nouă legislație ucraineană în domeniul educației comunităților naționale și în domeniul presei minorităților – toate aceste dosare au pus lemne pe focul neîncrederii reciproce dintre cele două state.