14 comentariiChiar și așa, unele sisteme pot fi mai opace decât altele. Cel românesc pare să atingă nivelul de opacitate 2.0. Se pot găsi argumente destule dacă această abordare este una benefică sau nu. Opiniile sunt și aici împărțite.
De pildă, odată cu invazia Ucrainei de către Federația Rusă, România a decis să secretizeze sprijinul militar oferit Ucrainei. Acest mod silențios de a acționa poate fi însă doar parțial înțeles. Pe de o parte, pot fi invocate motive ce țin de „liniștea” operațională.
Cu alte cuvinte, autoritățile române evită astfel lupa critică a contestatarilor sprijinului militar pentru Ucraina din interiorul și din afara țării care pot influența în mod negativ sau tergiversa organizarea asistenței militare.
Din perspectiva eficienței, s-ar putea ca, până la urmă, această discreție să se dovedească una adecvată. Pe de altă parte, așa cum argumentam într-un articol anterior, abordarea silențioasă la nivel de comunicare strategică vine în contrast cu stilul celorlalte state de pe flancul estic al UE și NATO. Acestea au fost mult mai generoase în a-și dezvălui contribuțiile la asistența militară pentru Ucraina, oferindu-le cetățenilor nu doar explicații legitime într-un sistem democratic, ci și ancore discursive care să le permită să înțeleagă mai bine importanța sprijinului militar pentru Ucraina și, de ce nu, să se poziționeze de partea politicii respective în dezbaterile publice care au loc.
O asemenea tăcere este, totodată, în antiteză cu aspirațiile României de actor relevant, cu statut regional vizibil, ce este validat și la nivel de percepție publică internă și externă. Sau cu discursul oficial despre România ca „furnizor de securitate în regiune”, de care politicienii noștri par foarte atașați. Cum România probabil oferă deja sprijin militar Ucrainei încă de la începutul războiului (și menționez aici „probabil” din lipsa informațiilor oficiale) culminând, de curând, cu decizia importantă și asumată public, de trimitere Ucrainei a unui sistem de apărare antiaeriană și antirachetă Patriot, observăm aici o inconsecvență, poate chiar o disonanță comunicațională între imboldul de a secretiza (mai tot timpul) și nevoia de a transparentiza (uneori) acțiunea guvernamentală în domeniu.
Se poate argumenta că, în condițiile derulării unui război de o intensitate mare la frontiera noastră de nord și de est, asemenea acțiuni de sprijin militar ar trebui făcute discret, chiar tacit. Într-adevăr, suntem în proximitatea unei zone de conflict major, cu o miză uriașă și repercusiuni însemnate asupra ordinii regionale, posibil internaționale. Important este – ar sugera partizanii acestei linii – să știe cine trebuie să știe, iar autoritățile de la Kiev au dat numeroase semnale că știu și apreciază ceea ce face România. La fel și aliații, și partenerii noștri din NATO și UE.
Însă linia silențioasă și opacă are și vulnerabilități. Captive acestei abordări autoimpuse, autoritățile române ratează explicarea în detaliu a importanței Ucrainei pentru securitatea noastră sau tratează acest subiect într-o manieră austeră, limitată. Comunicarea internă către populație și cea externă, în relația cu partenerii și publicul internațional, a fost una modestă, în timp ce canalele de transmitere a informațiilor oficiale au fost deseori seci.
Susținerea Ucrainei de către România este lipsită de echivoc, dar și de vigoare, de parcă preocuparea numărul 1 a decidenților a fost ca România să nu fie cumva listată printre „ulii” anti-Moscova din NATO și UE (așa cum sunt percepute, de exemplu, statele baltice sau Polonia). Au reușit, dar nu este deloc clar dacă le folosește – și ne folosește – la ceva.
Comunicarea constantă a importanței geostrategice a existenței statului ucrainean în vecinătatea de nord-est a României, a menținerii suveranității sale și a prezervării integrității sale teritoriale – între Federația Rusă, Republica Moldova, România și ceilalți vecini ai săi – ar trebui să fie o preocupare de prim-plan pentru autoritățile române. Mai ales că România este în vecinătatea unei zone de contestare, la granița dintre lumea euroatlantică și cea rusă, care probabil va dăinui și în anii următori. Recunoaștem Ucraina, recunoaștem Republica Moldova în granițele existente, iar ultimul lucru pe care ni l-am putea dori ar fi ca ele să fie schimbate în vreun fel de Rusia.
Din această perspectivă, autoritățile române s-ar putea gândi la o revizuire a comunicării strategice, solicitând în mai mică măsură aptitudinile hermeneutice ale opiniei publice și acordând mai multă atenție comunicării instituționale, spre a o face mai transparentă, mai prezentă în dezbaterea publică. Spre exemplu, o eventuală revizuire ar putea include relația dintre Administrația Prezidențială, miniștrii și ministerele de resort (de Externe și al Apărării, cu precădere) și noțiunea de „secret”, între ceea ce ar trebui să știm și zona aceea cu lucruri pe care nu e voie să le știm.
O strategie de comunicare coerentă și dinamică – una pe care autoritățile să și-o construiască atent, chiar cu sprijinul unor specialiști în domeniu – ar spori, la nivel extern, vizibilitatea României în cadrul alianțelor și parteneriatelor din care face parte. Ar contribui la întărirea flancul estic al UE și NATO, contracarând atât cât se poate dezinformarea și amenințările hibride lansate de Federația Rusă. Ar putea stimula interacțiunea cu publicul din România (re)explicând relevanța organizațiilor de securitate în care participăm – să nu uităm că în arenă vin, an de an, generații care nu au participat și nu au asistat la dezbaterile din anii 1990-2000, când s-a vorbit pe larg despre importanța NATO sau UE.
Nu în ultimul rând, guvernul și ceilalți factori decizionali ar putea beneficia mai mult de acele energii societale care, odată incluse în formularea agendei de politică externă, pot contribui la apropierea dintre autoritate și cetățean și pot îmbunătăți legitimitatea autorităților, atât de importantă în funcționarea statului. De exemplu, sprijinul populației și al diverselor ONG-uri pentru refugiații ucraineni, vizibil mai ales în primele luni ale războiului, reprezintă o astfel de oportunitate pe care relația autoritate-cetățean se poate construi. Dar insuficienta comunicare dinspre autorități către populație fragilizează această relație, lasă loc frustrărilor sau indiferenței, poate duce la apariția în spațiul informațional a unor goluri care sunt mai apoi speculate de canalele de dezinformare antioccidentală și antiucraineană.
Apropiatele alegeri prezidențiale și parlamentare vor duce la învestirea unui nou președinte și a unui nou guvern, care vor prelua ceea ce trebuie continuat și vor introduce elementele noi pe care le consideră necesare, în mediul de securitate atât de volatil din regiunea noastră. Poate că noile autorități vor examina și procesul de elaborare și comunicare a politicilor în domeniile relațiilor externe, de securitate și apărare. Și nu doar pentru a da dovadă de bunăvoință în relația cu societatea civilă, ci pentru că vor dori ca ele să aibă mai multă susținere și mai mult succes.
Din exterior, ai adesea senzația că sunt prea multe centre decizionale în politica externă și de securitate, pentru o țară de dimensiuni precum cele ale României. Probabil ele sunt câte trebuie să fie, doar că par să nu comunice prea bine între ele, iar uneori se mai și contrazic. Sau cel puțin așa se vede de afară. Coabitarea președinte-guvern (și nu discutăm aici de culorile politice) nu e simplă nicăieri în lumea democratică, însă nu poți avea un leadership eficace în lipsa unui proces decizional fluid. Am putea specula că și prietenii, și partenerii noștri ar fi încântați să înțeleagă cine de ce se ocupă, când și cum. Dar și mai încântați ar fi cetățenii, inclusiv intelectualii („specia care se plânge”, stă departe de guvernare și o critică mereu).
Astfel, autoritățile ar putea clarifica limitele între responsabilitățile Administrației Prezidențiale și cele ale Ministerului de Externe, rolurile înalților funcționari publici în procesul de elaborare a politicilor în afacerile externe și, nu în ultimul rând, s-ar putea uita mai atent la modul în care raportul politician-tehnocrat afectează acest proces.
În trecut, acest lucru a lăsat loc de contestare, de exemplu, când președinția și guvernul erau în contradicție. Să luăm în considerare, de pildă, disputa din iunie 2006 dintre președintele Băsescu și premierul Tăriceanu, în urma cererii celui din urmă de a fi retrase trupele românești din Irak, și disputa din iunie 2012 dintre președintele Băsescu și premierul Ponta privind reprezentarea României la cel mai înalt nivel la Consiliul European. Chiar dacă ultima dintre spețe a fost tranșată în cele din urmă prin decizia Curții Constituționale, acest conflict juridic a semnalat potențialul de apariție a unor tensiuni ce pot bruia lanțul decizional, precum și capacitatea de comunicare strategică. Mesaje transmise de președinte și de prim-ministru trebuie coordonate până la cele mai mici detalii pentru a nu lăsa loc de interpretări, așa cum s-a petrecut după anunțul din luna mai 2024 despre perspectiva de a înzestra armata ucraineană cu un sistem Patriot.
Noul președinte al României și viitorul guvern și-ar putea propune un nou stil de a dialoga cu societatea, inclusiv o resetare a abordării de până acum la nivel de comunicare strategică și transparență. Un astfel de demers ar putea fi instituționalizat din 2025 încolo, cu o participare largă a actorilor politici relevanți (partide politice, mediul academic, comunitatea de experți și think-tank-uri, mass-media, reprezentanți ai societății civile, etc.) și, desigur, cu renunțarea la discursul unidirecțional care se apropie uneori de monolog. Orașele ce găzduiesc principalele centre universitare ale țării sunt primele care-mi vin în minte pentru organizarea de dezbateri.
Toate aceste preocupări sunt relevante în contextul de securitate volatil pe care îl traversăm. Într-o democrație, convingerea că formularea politicii externe se poate realiza prin mecanisme de decizie discrete, că poate fi ținută à la longue departe de vizorul concetățenilor este fragilă și ar putea avea efect de bumerang, mai ales dacă problemele de securitate persistă.
Acest articol face parte dintr-o serie de analize despre politica externă și de securitate a României în noul context geopolitic, coordonate de Institutul Quartet în parteneriat cu Friedrich-Ebert-Stiftung România.
Foto: Hepta