ComenteazăȘi, totuși, țin minte un film de dinainte de a lovi nenorocirea.
Nu vi-l recomand. Depresia lucidă pe care o poate induce este de evitat în
astfel de perioade.
Și, totuși…
Gary Oldman, un soi de nesuferit perpetuu, joacă un Winston Churchill genial în “The Darkest Hour”, un film din 2017 despre un lider din secolul trecut de care am fi avut nevoie azi. Dar, din păcate, nu-l avem.
Nouă, românilor, ne lipsesc, acum, cam aceleași lucruri care le
lipsesc și altora: măști, halate, dezinfectanți. Și, mai presus de toate, ne
lipsește un lider. Un cineva, oricine ar fi el, care să ne inspire, după ce
ne-a ascultat.
E o scenă, în filmul ăla, care ar trebui să ne dea de gândit. Desigur, e un film, nu știm dacă scena a fost sau nu reală, dar, oricum… Churchill, ditai premierul, proaspăt numit, un om fără obișnuința socializării, un autoizolat în lumea lui bună, care începea dimineața cu un trabuc și un pahar de scotch, fuge realmente din mașina de șef și ajunge la metrou. Ca să-i asculte pe englezi, să vadă ce spun ei și ce cred.
După scena aia, Winston iese din stația de metrou și, ascultând vocea poporului, ignorând-o pe cea a politrucilor, devine omul pe care-l știm din cărțile de istorie, cel care, cu toate păcatele lui minore, se opune nazismului.
Ficțiune sau nu, Winston Churchill a fost unul dintre marii lideri
ai lumii, la momentul potrivit. Fără el, cel mai probabil, încă se mai
mărșăluia, azi, în cămăși brune cu zvastici aninate pe mânecă.
Dar Winston Churchill a murit. De ceva vreme. La fel cum au murit
alți oameni care aveau voință, viziune, nervi. S-au perpetuat, de-a lungul
vremii, șefii. Capabili sau mai degrabă nu să facă față crizelor. Capabili sau
mai degrabă nu să inspire, să însuflțească, să orice.
De șefi, cumva, suntem sătui. Un lider, unul singur. Cam atât
așteptăm.