De departe cel mai important sponsor al preşedintelui ales, distinsa doamnă doctor (specializată în microbiologie şi genetică) este şi cel mai generos susţinător financiar al premierului israelian în funcţie Benjamin Netanyahu, căruia soţul său îi dăruise, pe lângă multe altele, o goarnă de aur – „Israel Hayom”, cotidian (gratuit) cu cel mai mare tiraj.
Să nu uităm că la Marele Plan de Pace în Orientul Mijlociu, anunţat de Casa Albă la sfârşitul lui ianuarie 2020 – un „diktat” al lui Donald Trump la dictarea lui Netanyahu – contribuţia familiei Adelson a fost inestimabilă. Mutarea Ambasadei Statelor Unite la Ierusalim şi declararea acestuia Capitală unică şi indivizibilă, recunoaşterea suveranităţii Israelului asupra Înălţimilor Golan, decizia de a scoate SUA din Acordul nuclear cu Iranul, declararea coloniilor din Cisiordania drept legale (!) au fost angajamentele îndeplinite în primul mandat.
În al doilea mandat (pentru a cărui inaugurare se pregăteşte asiduu, dacă nu de-a dreptul febril) este foarte probabil ca Trump să îndeplinească şi ultima mare dorinţă a familiei Adelson: anexarea Cisiordaniei de către Israel.
Dr. Miriam, Supravieţuitoarea, este o tenace susţinătoare a extremei drepte israeliene, care, spre satisfacţia domniei sale, se află la conducere dorindu-şi acelaşi lucru: anexarea Cisiordaniei. Cunoscuţii miniştri Ben-Gvir şi Smotrich au făcut deja destule în acest scop: au mărit numărul coloniilor, au înarmat coloniştii.
De la începutul primului mandat al lui Trump până astăzi, situaţia în Orientul Mijlociu s-a schimbat. Până şi coordonatele exprimate de Netanyahu şi susţinute de Sheldon Adelson în 2017 vor suferi în viitorul apropiat câteva corecţii. Se aprecia că în regiune se află doar patru jucători – Israel, Arabia Saudită, Egipt şi Iran -, iar trei trebuie uniţi împotriva celui de-al patrulea – Iranul. Atunci, în 2017, cea mai rezonabilă idee fusese de a restitui Gaza Egiptului, de a oferi Iordaniei Cisiordania, iniţiativă cu care Adelson s-a declarat entuziast de acord. Părea o nebunie doar la prima vedere, după cum a explicat Steve Bannon, excentricul strateg şef al Casei Albe: „Ştim unde vrem să ajungem cu asta… Să ia Iordania Csiordania, să ia Egiptul Gaza. Să se ocupe de ele. Sau să se scufunde încercând…”.
Imediat după ce s-a anunţat rezultatul alegerilor în Statele Unite, ministrul finanţelor, Bezalel Smotrich, s-a şi grăbit să emită un ordin prin care să pregătească terenul pentru anexarea Samariei şi Iudeei (denumirile israeliene pentru Cisiordania). O atare mişcare este interzisă de cea de-a patra Convenţie de la Geneva („o putere ocupantă nu poate deporta sau transfera părți din propria populație civilă pe teritoriul pe care îl ocupă”), dar – în faţa impetuozității lui Trump – legislaţia internaţională n-a prea contat niciodată. Noii ambasadori – ai SUA şi Israelului – care vor ajunge, după 20 ianuarie, la Ierusalim şi, respectiv, Washington – sunt plămădiţi din acelaşi aluat; ei nu recunosc că există un popor palestinian. Iar desemnarea unui magnat al imobiliarelor ca emisar al preşedintelui pentru Orientul Mijlociu este un indiciu că Trump va fi propriul său emisar în mişcările spectaculoase pe care ar urma să le întreprindă, ca mare acrobat al negocierilor cum însuşi se prezintă. Şi, dacă are în minte anexarea Cisiordaniei de către Israel, nimic nu este exclus: punerea între paranteze a soluţiei cu două state – de la presiuni fără precedent asupra Iranului până la refacerea Acordului nuclear cu acesta sau amândouă în acelaşi timp, în cazul în care proiectează, cum nu o dată a verbalizat, schimbarea regimului de la Tehran. Consecinţele? La fel de imprevizibile ca temperamentul celui care, în curând, se va instala în Biroul Oval.