1 comentariuCopiii fără țară – copiii abandonați ai Generației Z
Vis. Viață urmărește trei adolescenți în ultimii ani de liceu, înainte, în timpul și după pandemia de COVID-19. În timp ce își fac planuri să plece din România după ce termină liceul, Una (Una Toma) – o actriță, Habet (Habet Gilbert) – un trapper, și Ștefania (Ștefania Cârțu) – o activistă de mediu, se găsesc prinși între drame și dileme legate de viitor. Cum le va afecta planurile tot ce se întâmplă în jurul lor? Cine va reuși?
Filmul Ruxandrei Gubernat, Vis. Viață, vine să pună o întrebare importantă: la ce visează copiii din Generația Z? Regizoarea pătrunde cu camera de filmat în viața copiilor și în mod special în viața a trei eroi. Atenție: regizoarea documentează viața lor, nu o zi sau două, ci timp de patru ani, inclusiv perioada de pandemie. Asta e foarte important pentru că patru ani din viața unor copii adolescenți spre maturitate e o perioadă foarte lungă de timp și ne ajută să înțelegem nu doar problemele lor, ci și să vedem transformările lor și un cumul de conflicte imense. Probabil este primul film de acest fel produs în România.
Ce aflăm din film? Succint, aș împărți în două mari capitole.
Prima parte, a problematicilor care sunt legate de temele sociale cu care se confruntă copiii adolescenți, și, indirect, societatea noastră. Reacția adolescenților la societate și lumea maturilor scoate în evidență o mare gamă de probleme serioase.
Adolescenții, după cum știm, nu sunt chiar copii – sunt acei copii în procesul de maturizare: o vârstă de trecere complicată. Filmul urmărește și încearcă să ne răspundă la întrebarea dureroasă: de ce vor ei să plece? Plecarea este unul dintre visele generaționale foarte puternice. Indiferent din ce grup social vin ei – că e clasă socială bogată, că e clasa de mijloc sau copii din ghetourile sărace – toți vor să plece. De ce? Și regizoarea ne trece ingenios și atent printr-o mulțime de probleme pe care tinerii le dezvăluie.
Pe ei îi nemulțumesc multe lucruri: de la școală la profesori, de la atitudinea celor maturi la politică. Sunt cumva și nemulțumirile celor mari, doar că la ei revolta e sinceră, pe față încă nealterată de compromisuri. Prin ochii lor se văd mult mai bine hibele lumii construite de cei maturi.
Toți vor să plece, dar din motive diferite: cei din familii foarte avute pentru statut – România nu mai are un statut atractiv pentru ei, iar mitul lumii de afară este fascinant și atractiv. Ca mai întotdeauna, copiii părinților foarte bogați care fac bani aici se visează „noua nobilime” și vor la Paris sau Londra. Copiii clasei de mijloc – majoritari în film – copii foarte bine educați, pentru că părinții investesc imens în pregătirea lor, văd falimentul educației și al imposibilei cariere decente profesionale aici din cauza corupției și a altor cauze: și își leagă viitorul de o școală și o carieră mai bună – afară. Copiii ghetourilor și păturilor sărace pleacă pentru că au frigiderul gol: pleacă din lipsă de oportunități de muncă pentru a ieși din sărăcie. Asta sintetic spus: în film, locurile sunt mult mai complexe. Și bine redate, nuanțate.
Tot la acest capitol vedem o nemulțumire față de stat, față de instituții, față de familie, față de lumea celor maturi – o lume în care ei, cei tineri, nu se regăsesc și fug în diverse geografii și fantasme. Am construit o lume care nu e lumea lor și ei se răzbună prin fugă. Dar e doar un fir al interpretării.
Al doilea capitol important este cel legat de relația și conflictul copiilor cu părinții și lumea: elementul emotiv, psihologic și existențial prin care trecem toți. Vedem părinți bine intenționați care au o viziune pragmatică și lungă asupra vieții, dar care reușesc cu greu să gestioneze nesupunerea, revolta și o gamă de emoții a unei generații tot mai puțin cunoscute de noi. Vedem dramele vieții care cumva au sensibilități, viziuni și percepții diferite: acești copii au o altă sensibilitate, alte criterii și altă gamă de priorități și chiar aspirații sociale, politice și existențiale. Și noi trebuie să învățăm împreună să conviețuim.
Filmul ne dezvăluie o lume sensibilă și fragilă, pe alocuri derutantă, foarte intensă emoțional care deseori ne face să trecem prin stări puternică.
Și totuși, filmul se termină optimist: ne arată schimbarea prin care trec acești adolescenți și faptul că și ei se îndoiesc și sunt dispuși, au nevoia să analizeze și să interogheze propria lume. Iar asta pune bazele unei mari speranțe.
Cele două imagini, cele două straturi – social-politic și existențial-psihologic – se împletesc și se suprapun perfect, construind un tot întreg care nu te poate lăsa indiferent. Un film care ridică multe probleme esențiale cu un grad ridicat de emoție.
La avanpremieră, sala a fost plină de adolescenți care au aplaudat îndelung.
Aș menționa aici muzica foarte bine aleasă (Sunet: Florin Tăbăcaru, Victor Miu), montajul tare bine realizat de Robert Bitay și cu o imagine muncită la greu de Andrei Dudea. Adolescenții își joacă rolurile de o autenticitate de invidiat – ei nu joacă, ci trăiesc în direct pe peliculă.
Regizoarea Ruxandra Gubernat a făcut o muncă extraordinară. Un film care va trebui văzut de profesori, părinți și adolescenți – poate împreună. Avem multe de discutat, iar eu promit un interviu curând cu regizoarea.
Moartea lui Zagor – un film despre viitorul apropiat ce a și venit, care ne avertizează că e musai să avem cu noi o funie bună pentru…
Cu camera lui veche, videograful Iosif Zagor (75 de ani) își documentează ultimii patru ani de viață, singurătatea și boala. Vorbește despre fricile sale și ale vecinilor de a fi evacuați forțat din trei locații diferite, unde el a trăit în condiții precare la bătrânețe. Moartea lui Iosif Zagor oferă, deopotrivă, justiție poetică, dar și împuternicire prin documentarea cinematografică a acelor oameni invizibili care nu se încadrează în noua imagine dinamică a unor orașe mari și scumpe, precum Clujul. Cam așa ne e prezentat filmul. Imagine: Iosif Zogar, Montaj: Alexandru Popescu, sunet: Matei Vasilache.
„Am regizat „Moartea lui Iosif Zagor” („Zagors Death”) pentru că am eșuat. Ca activist, ca cercetător sau ca om politic, am propus, împreună cu alți experți, activiști și persoane vulnerabile pe care le-am întâlnit, politici publice prin care autoritățile investesc în locuințe sociale. Media UE de locuințe sociale și accesibile este puțin sub 10%, dar în România este chiar mai mică: 1%”, zice Adi Dohotaru, regizorul filmului.
Filmul Moartea lui Zagor, în regia lui Adi Dohotaru, fost prezentat la Gala de deschidere a OWR: a fost premiera. Filmul își propune să urmărească viața unui bătrân pensionar care se confruntă cu spațiul locativ din Cluj. Un bătrân – dar și o întreagă comunitate precară și abandonată rămasă în case sociale și care își pierde acest drept – la presiunea noilor investitori strategici și cu afaceri imobiliare din zonă.
Două lucruri am de spus.
Prima observație e legată de povestea politico-administrativă care sare în ochi: un om prins în malaxorul vieții rămâne la cheremul unei administrații. Un om fragil, un pensionar cu probleme de sănătate, cu venit mic și cu o casă socială. Ca el sunt tare mulți. Doar că administrația orașului nu are ca prioritate omul, ci investitorii imobiliari care au nevoie de locul omului.
Acolo, hidra administrativ-financiară nu se vede, ci e întrezărită din situația pe care o descrie eroul și prietenii lui de suferință. O simți în toți porii peliculei.
Vezi niște oameni neputincioși care luptă cu o administrație plătită să-i ajute: dar care devine dușmanul lor.
Atenție: nu e Alexandria sau Vaslui, cum am crede cu prejudecățile de rigoare, ci e centrul „civilizației și prosperității” – e smart city Cluj. Și nu oriunde, ci în inima celei mai mari investiții imobiliare din țară, de miliarde.
Miliardele curg, administrația clujeană slujește cu devotament investitorul imobiliar și nimic nu se mișcă pentru acești oameni: marea investiție se face peste viețile și casele acestor oameni.
„Ce veți face dacă nu vă oferă ceva în schimb, un minim adăpost?” Sunt întrebați câțiva locatari.
„Ne vom spânzura”, răspund calm câțiva bătrâni neputincioși după o viață de muncă.
Trăim în țara în care statul și instituțiile sale nu-i apără, nu-i protejează pe cei fără venituri – statul este pentru cei cu mari venituri.
Filmul dezvăluie una dintre cele mai dureroase probleme a țării – soarta bătrânilor și a unei pături sociale precare și fragile, abandonată total.
A doua parte a poveștii este una existențială care mie mi se pare mai profundă și mai sensibilă. Aici se simte sensibilitatea Monicăi Lăzurean-Gorgan, cred – producătoarea celor două filme despre care vorbim și una dintre cele mai importante producătoare de film documentar nu doar din România.
Aici vezi bătrânețea și mai ales fragilitatea omului singur lipsit de sprijin în apropierea morții.
Neputința, fragilitatea și nevoia disperată a acestor oameni de comunitate. Nevoia de comunitate și speranță.
Și apar acolo să-i ajute tot soiul de alți marginali: niște „pocăiți” rătăciți, niște romi sărmani, niște doamne care fac ceva pentru ei și alte personaje marginale. Pe fond se simt și niște activiști.
Această fragilitate existențială scoate în față nevoia esențială de sens, speranță și comunitate.
Se pare că e greu să mori singur – e greu să suferi singur și mai ales e greu fără speranță și comunitate.
Dar când te gândești la administrația care luptă împotriva propriilor cetățeni doar în folosul investitorilor imobiliari strategici deveniți modelul Românei victorioase, zici precum bătrânii din film: mai bine funia decât cu ei. Cam aici suntem.
Pe aici vom trece tot mai mulți din generația care vine: garantat. Așa că mergeți să vedeți ce vă așteaptă: viitorul aduce a funie…
Două filme care ridică un cumul de probleme grele și fundamentale ale societății în care trăim: de văzut, meditat – și de acționat în consecință.