ComenteazăJean-Paul Belmondo a murit la Paris, în ziua de 6 septembrie 2021. Avea 88 de ani și era, alături de geamănul său rival, Alain Delon, o legendă a cinematografiei franceze din minunata epocă postbelică generic desemnată prin formula „les trente glorieuses”.
În pofida aerului său de „băiat rău”, Belmondo s-a născut în aristocraticul Neuilly-sur-Seine, era fiul unui mare sculptor și a avut o tinerețe îndestulată, pe care a prelungit-o printr-o viață adultă plină de aventuri, pe ecran sau în afara lui. Filmografia lui abundentă e deja un capitol din istoria celei de-a șaptea arte.
Rolurile sale reflectau Franța eliberării din coșmarul invaziei naziste, reconstruită impetuos sub guvernele lui Charles de Gaulle, discret americanizată (cu jazz în subsolul cafenelelor de pe Rive Gauche (de pe malul stâng al râului Sena, din Paris, n.red.), dar sigură pe ea, atât în Europa (la unificarea căreia a pus umărul), cât și pe plan mondial, ca putere nucleară și membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU.
Zâmbetul ștrengăresc al lui Belmondo, aventurile sale virile din zeci de filme, cascadoriile făcute fără dublură, musculatura demnă de Marlon Brando, șarmantul său nas turtit, de boxer, ca și replicile mereu inteligente, asigurate prin colaborarea cu faimoși regizori și scenariști, au făcut din el un star internațional, respectiv un ambasador al „atmosferei” franceze, cu tot cu bucuria de a trăi rafinat, solar și ironic.
Deși mutilată inițial de captivitatea comunistă, generația mea a crescut privindu-i filmele și întrebându-se dacă nu cumva îl preferă pe „urâtul” Belmondo lui Delon-cel-frumos, cu azurul privirilor sale oțelit-melancolice.
„Bebel”, cum a fost alintat de vastul său public, împărțea cu Delon aerul nonconformist, tonalitatea „antisistem”, spiritul rebelului care joacă totul pe o carte și mizează pe puterea caracterului, dincolo de convențiile burgheze și ipocrizia socială generată de ele.
Nu m-a mirat să văd că președintele Emmanuel Macron i-a organizat funeralii naționale, așa cum nu m-a surprins nici propunerea ca rămășițele sale pământești să se odihnească în Pantheonul parizian, unde ar fi primul actor onorat de vecinătatea geniilor tutelare ale Franței.
Evident, omagiindu-l postum pe Belmondo, președintele Macron, care visează un al doilea mandat la palatul Elyseé, a lucrat ca om politic, folosindu-se implicit de marea emoție colectivă a morții acestuia.
În același timp, am văzut din nou că francezii își iubesc cu adevărat personalitățile culturale ca pe niște chipuri ale unității naționale, mai presus de patimile partizane și de mode. Macron a spus-o explicit: „Belmondo face parte din familia noastră”…
O atmosferă net diferită a definit despărțirea românilor de un imens actor precum Ion Caramitru, plecat spre altă lume în aceeași perioadă.
Cât s-a luptat (cam o lună) pentru a supraviețui, starea sănătății lui „Pino” (cum i-au spus prietenii săi toată viața) nu a interesat presa. La aflarea decesului, au fost ziariști care au ținut să-i publice, fără întârziere, declarația de avere, pentru a ne informa că „de-a lungul carierei sale, actorul a încasat importante sume de bani”.
Pe social media am văzut atât regrete și omagii, dar și judecata de apoi a cetățeanului veșnic turmentat, care-i număra păcatele, mai cu seamă cele legate de implicarea politică.
Pe scurt, moartea lui Ion Caramitru nu ne-a adunat (nici ea) laolaltă, în jurul unei personalități care a marcat istoria recentă atât prin cariera sa prodigioasă pe scenă și pe ecran, prin crearea unor instituții teatrale, prin intransigența civică anticomunistă, cât și printr-un meritat mandat de ministru al culturii.
Un actor polivalent, un harnic antreprenor intelectual și o cinstită conștiință a cetății n-au fost suficiente pentru a ne îmbuna, pentru a ne reda sentimentul comunității și pentru a ne ajuta să lăudăm virtuțile omului aflat sub vremuri.
Dacă viața sa a fost adesea tulburată de invidiile unor confrați, de atacuri mediatice și calomnii, nici plecarea sa, în pragul posterității, n-a scăpat de toanele unei societăți dezbinate, unde ura pervers întreținută față de creatorii culturii contemporane rămâne, încă de la prima mineriadă, un tragic și rușinos loc comun.
Rectificare: Într-o versiune anterioară a acestui text se menționa că Jean Paul Belmondo și Alain Delon nu au jucat niciodată împreună. În realitate, după cum remarca scriitorul Dan Alexe, cei doi au fost eroii principali ai peliculei „Borsalino”, lansat în 1970 și au mai jucat împreună, printre altele, în „1 chance sur 2”, în 1998. Ne cerem scuze pentru această eroare.