ComenteazăFrumoasa insulă Corsica, a patra ca mărime din Marea Mediterană, a fost de-a lungul timpului cucerită de greci, cartaginezi, romani, vandali, ostrogoți, bizantini, franci, genovezi, spanioli și mulți alții, atrași de rolul ei strategic, de mierea și vinurile sale, sau de forța de muncă ieftină. Fapt e că teritoriul natal al lui Napoleon Bonaparte, de la moartea căruia, pe 5 mai 1821, s-au împlinit două secole, a fost incorporat în regatul Franței abia la 1789.
Fără ca insula să devină franceză și Franța să fie scena Revoluției, micul Bonaparte ar fi avut, desigur, o influență minimă asupra istoriei universale, ajungând cel mult liderul unor luptători pentru independența corsicană (un ideal pentru care diverse grupări insulare se băteau până nu demult, pe căi când electorale, când teroriste).
Bicentenarul morții împăratului Napoleon a fost generos și polemic marcat în Franța, ca dovadă că gusturile se tot schimbă, la cheremul ideologiilor, și că memoria acestui mare om – celebrat pentru geniul său politic, militar, administrativ și juridic – nu e nici acum definitiv „așezată”, deși cultul ce i se rezervă, nu doar în zona de dreapta (cu excepția legitimiștilor monarhiști, care plâng și azi după Ludovici) e cât se poate de vioi. În 2017,
Fundația Napoleon a calculat că, de la moartea împăratului, i-au fost dedicate circa 110.000 de volume, altfel spus, o medie de două titluri la fiecare trei zile….
Fără alinierea astrelor, așa cum am rezumat-o, nici România contemporană n-ar fi existat, sau ar fi avut alte frontiere și altă traiectorie, dacă ne gândim că primul pas către proiectul nostru național modern a fost Unirea Principatelor Danubiene, voită și pilotată prin politica europeană a împăratului Napoleon al III-lea, nepotul Primului Consul și fondator al dinastiei.
E suficient să comparăm fotografiile Principelui Alexandru Ioan Cuza cu acelea ale patronului autoritar al celui de-al Doilea Imperiu francez, pentru a vedea că „al nostru” îl copia în toate cele, de la reformismul instituțional, trecând prin stilul uniformei de gală și forma barbișonului!
Napoleon Bonaparte, asociat pe Arcul de Triumf parizian unei incredibile serii de răsunătoare victorii pe câmpurile de luptă dedicate gloriei franceze, a fost un Cezar burghez, providențial chemat să pondereze „reacționar” radicalismul iacobin, fără să restaureze întocmai Vechiul Regim.
El a instituit un nou Cod Civil, a fondat Marile Școli (care reproduc până astăzi elitele Franței), a încurajat știința & artele, stimulând meritocrația prin Legiunea de Onoare, acordată după fapte, adică nu în funcție de noblețea nașterii ori statutul social. Marea Armată (cum a fost numită) l-a divinizat pentru curajul său fizic & moral, pentru strălucirea planurilor de atac și stilul „epifanic-popular” de a dialoga cu trupele, pe neașteptate, patern, dar fără familiarisme deplasate.
Pentru că a reușit o vreme să cucerească aproape toată Europa (instalându-și fără jenă familia pe tronurile atâtor case regale înfrânte) și pentru că s-a lansat în nefericita campanie din Rusia (al cărei eșec i-a schimbat soarta), împăratul Napoleon avea să fie comparat cu Adolf Hitler.
Într-adevăr, costurile umane ale campaniilor sale au fost uriașe, așa cum naționalismul său galican anticipa isteria ariană a militarismului pan-germanic promovat de fostul caporal austriac. Ambii lideri au avut o carismă unică, au modernizat statul și infrastructura și s-au trezit cu restul puterilor vremii aliate împotriva lor.
Paralelismul celor două destine se oprește aici, de vreme ce Napoleon nu a comis vreun genocid și nici Holocaustul, nu propovăduia eugenia rasistă și proiecta o ordine europeană liberală, departe de totalitarismul nazist. Stânga intelectuală de azi s-a opus comemorării prea vizibile a Bicentenarului napoleonian cu un singur argument, legat de faptul că împăratul a relegalizat negoțul cu sclavi, ca element „indispensabil” de control francez asupra rutelor maritime de comerț cu mirodenii, cafea și cacao. Dacă tabără progresistă ar fi dispus de mai multă muniție critică, n-ar fi ezitat, desigur, să o folosească!
Ca și Churchill, dar fără să dispună de talentul lui literar și istoriografic, Napoleon și-a amenajat propria posteritate grație credinciosului său secretar, Emmanuel de Las Cases care, însoțindu-și idolul în exilul final, pe un pietroi vântos și inaccesibil din inima oceanului Atlantic, a redactat faimosul Memorial de la Sfânta Elena.
În 2018 a fost publicată la Paris versiunea integrală (necenzurată) a Memorialului – așa cum a fost regăsită, oarecum accidental, în arhivele britanice. Dacă ținem seama că, în austera lui reședință de pe insula Sfânta Elena, împăratul se apucase să studieze limba engleză, nu-l vom supăra prea tare spunând că și noua ediție a capodoperei lui Las Cases a fost un bestseller.
foto: Epa