Datoria BOR de a spune adevărul în fața puternicilor zilei. De ce nu trebuie lăsat singur Vasile Bănescu în cazul azilelor din Voluntari

Comunicarea socială rămâne fundamentală în existența istorică a oricărei Biserici libere. În ultimele zile ale lunii decembrie 1989, când schimbarea regimului era în curs și pe străzile marilor orașe se adunau cadavre de opozanți anticomuniști, am devenit cel mai tânăr membru al Grupului de reflecție pentru înnoirea Bisericii (GRIB).  Din el făceau parte figuri eminente și necompromise ale clerului ortodox – Pr. Stăniloae, Arhimandritul Bartolomeu Anania, Pr. Constantin Galeriu, Protosinghelul Daniel Ciobotea (actualul Patriarh Daniel, n.red.), Pr. Constantin Voicescu sau Pr. Justin Marchiș, secondate de personalități laice de soiul unor Horia Bernea, Sorin Dumitrescu sau Octavian O. Ghibu. 

În relativ scurta perioadă de funcționare a acestui conclav, ne-am propus și am reușit parțial să răspundem la întrebarea cum putem adapta BOR – ieșită din lunga traversare a deșertului marxist-leninist – la pluralismul democratic emergent. Vârfurile Sinodului de atunci erau timorate de evidența, de acum insuportabilă, a deceniilor de colaboraționism cu „ocupantul” ateu, așa că era nevoie de o primenire – care s-a dovedit foarte discretă -, dar și de o comunicare directă cu societatea românească traumatizată de dictatură. 

E cert că prin acțiunile sale moderate, realiste și responsabile față de binele comun, GRIB a reintrodus în lumea ortodoxă românească ideea că Biserica are o vocație profetică: de vreme ce proclamă Calea, Adevărul și Viața, ea nu mai trebuie să se teamă de criticarea oricărui derapaj din partea puterii politice, oricare ar fi ea.

Ne așteptam ca, odată eliberată de sub tirania comunistă, cea mai însemnată Biserică românească – alături de celelalte Culte legale – să respingă minciuna, să denunțe orice nouă încălcare a drepturilor omului și să sprijine atât democratizarea țării, cât și integrarea ei în familia statelor euro-atlantice. 

Din păcate, „meniul” tranziției postcomuniste a inclus șocul mineriadelor succesive și apariția unei cleptocrații cu baze în vechea Securitate ceaușistă, care s-a străduit să aclimatizeze la noi modelul „oligarhic” al Rusiei postsovietice și, cum se spunea pe vremuri, n-a precupețit niciun efort pentru a sufoca libertățile cetățenești (chiar dacă brutalitatea ei manipulatorie a provocat exodul mai multor milioane de români).

În aceste decenii, derulate sub pecetea ambiguității, BOR a jucat o carte diplomatică dificilă, încurajând cât de cât maturizarea unei societăți civile, fără a evita cu totul lucrativul sprijin electoral pentru forțele retrograd-nostalgice.

Important e că nu s-a opus intrării României în UE și NATO (după ce însuși Ion Iliescu a adoptat aceste „obiective de țară”). 

Am ținut să amintesc cele evocate mai sus pentru a pune în discuție comunicarea socială a BOR în cel mai recent scandal umanitar, legat de „azilurile groazei” din Voluntari. Ca și în alte cazuri delicate – bunăoară în recenta criză provocată de pandemia COVID-19 – BOR s-a bazat și acum pe dl Vasile Bănescu. Acesta n-a ezitat să arate că pietismul populist al unor politicieni e doar o mască fariseică îndărătul căreia se lăfăie hidos exploatarea inumană a unor victime și cinismul arghirofil.

Ulterior, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române a fost se pare forțat, prin lămuriri de culise, să „nuanțeze” cele declarate inițial. Domnia sa ar fi vorbit doar în nume personal, indignat fiind, asemenea unei imense majorități de români cu bun simț, de ororile dezvăluite în presă și deja intrate în vizorul organelor de anchetă penală, dar nu ar fi exprimat de fapt poziția oficială a BOR față de acele sinistre realități.

În urma pomenitelor retractări, opinia publică nu mai poate înțelege dacă BOR socotește că torturarea persoanelor internate în cele trei structuri de „asistență socială” e acceptabilă sau, dimpotrivă, strigătoare la cer. 

Îmi permit să susțin că BOR nu-și poate consolida prestigiul moral și influența pastorală decât dacă va învăța să comunice franc, practicând virtutea acelei parrhesia recomandată de Părinții Bisericii din primul mileniu creștin. Pomenitul termen grecesc desemnează curajul de a le spune pe față puternicilor zilei când, cum și de ce au luat-o razna în raport cu normele Evangheliei lui Hristos.

Nu merge să afirmi cu toată tăria adevărului că făptura umană poartă chipul lui Dumnezeu și să-l lași singur pe dl Vasile Bănescu atunci când socotește public că lagărele de exterminare din Voluntari sunt nedemne de o țară membră UE și NATO, care a semnat toate convențiile internaționale privitoare la drepturile omului.

În Predica de pe Munte, Iisus Hristos le-a spus ucenicilor: „Cuvântul vostru să fie: da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Evanghelia după Matei, 5, 37). Ce nu e clar – sau ce e discutabil – în acest îndemn fără echivoc? 

Urmărește-ne pe Google News