Politicienii acționează doar când sunt siguri că nu mai au nimic de pierdut. Vasile Dîncu e perceput ca „intelectual” PSD. Nu, Vasile Dîncu e animal politic pursânge, cu mare influență în partid, deși obține tradițional scoruri rușinoase în Cluj. Percepția asupra lui e că are sprijin din zone ale serviciilor cel puțin gri. Și n-a făcut nimic să contrazică percepția. N-a lipsit nici de la sindrofii unde le tăia Dragnea porcul lui Coldea& Kovesi, n-a lipsit nici de la conducerea fabricii de plagiate strategice ale generalului de țâșpe stele, Gabriel Oprea, acest denunț ambulant al imposturii de prin armata română.

Războiul pleonasmelor

Dîncu a pomenit cuvântul „pace”. Iar asta, se pare, e o mișcare antistrategică, pentru că Iohannis, comandantul suprem al armatei, l-a taxat imediat. Dîncu a spus: „Războiul va mai continua (pleonasm, sic!) și singura șansă a păcii poate să fie negocierea cu Rusia”. Președintele s-a simțit lezat și i-a amintit ministrului că trebuie să citească revista presei (o jignire pentru presă, care a ajuns o voce oficială și atât), și el băgând un pleonasm: „probabil unii demnitari de la noi trebuie să citească mai frecvent (alt pleonasm, sic!) revista presei”. A intervenit și șeful de la partid al lui Dîncu, Ciolacu, și i-a luat apărarea lui Iohannis.

După ce și-a dat demisia, Dîncu a scris o declarație interesantă, care ne arată că speră prin acest gest să declanșeze ofensiva generală și logică antipreședinte. Ce înțeleg prin „logică”? O descărcare de frustrare a mediului politic (și poate chiar a mediului de justiție și al serviciilor secrete – am explicat aici), după consolidarea unui stil autoritar-provincial de a conduce timp de două mandate. Iohannis nu e neapărat antidemocratic.

Oricâte defecte ar avea politicienii noștri, măcar pot să simtă când ajunge la un capăt slugăreala pentru un mare șef.

Iohannis e doar un profil de vătaf de moșii de mici. E fix ce le spuneam fanilor lui acum ani de zile: e tot un „Dragnea”, cu profil ceva mai spălățel de Sibiu, dar cu un contur de minisatrap. Este primul președinte de țară care vine direct din provincie, un aspect deloc de neglijat. Pentru că urbanul mare s-o mai fi democratizat și europenizat. Dar în provincie, și în UE, și în România, stau secretele ascunse ale condusului clientelar-discreționar. Provincia are farmecul ei când ai o pilă sau o familie, o rețea de sprijin. Când ești singur, provincia rămâne sistem capitalist organizat după regulile unui botez cu darul mare. 

Și acum cele trei întrebări.

Ce înseamnă „imposibilitatea colaborării”?

Dîncu scrie în demisia sa înaintată lui Ciucă: „Motivez gestul meu prin perspectiva imposibilității colaborării cu Președintele României, comandantul suprem al Armatei. Consider necesară retragerea mea din această funcție pentru a nu prejudicia în niciun fel procesele de decizie și programele care necesită fluiditate pe întreg lanțul de comandă”. 

Dă aici Dîncu un semnal despre viitoarea strategie PSD? Atac cu toată forța la adresa președintelui pentru capital electoral? Și dacă nu s-au gândit explicit la asta, cam aici stă zona de manevră și pentru PSD, și pentru liberali – cu care foarte probabil vor colabora și după viitoarele parlamentare. Iar asta pentru simplul fapt că mai taie și din benzina electorală a AUR, și pentru că sancționează în sfârșit ceva ce trebuia sancționat de foarte mult timp. Bonus: pentru criza socială e nevoie de un țap ispășitor.

Sigur, există întotdeauna scuza războiului. Pentru că e război, să menținem pacea politică în țară! Însă degeaba speri la pace politică, o pace asurzitoare de altfel, dacă nu ai pace socială – și nu vei avea cum s-o ai când România e nu doar scenă crudă pentru desfășurarea inflației, dar și o junglă a speculatorilor nereglementați de nimeni.

Ce l-a apucat pe Dîncu cu „pacea”?

În fine, o întrebare bună ar fi ce l-o fi apucat pe Dîncu cu tema „păcii”, adevărat act de trădare în istericul și războinicul peisaj public românesc. Aici nu se acceptă ca „opinie” decât raderea Rusiei cu napalm și eliberarea globului pământesc. Din nou, omul nu a făcut decât să spună ce aude probabil pe la discuții strategice mai puțin publice. Nu e vorba doar despre oarecare voci americane (de exemplu un grup de aleși democrați care cer încheierea conflictului), ci și de o presiune socială pe care Europa o transformă încet-încet în dorință de încheiere a conflictului exprimată ceva mai pe față.

E încă în fașă un astfel de front politic, mult prea imatur comparativ cu think-tank-urile prorăzboi. Însă acest pacifism nu ascunde, poate, decât o simplă schimbare a atenției către alte fronturi, mai apropiate de China și mai îndepărtate de noi. Deci nu avem neapărat pacifism, nici măcar vreo grijă pentru populația înnebunită de criza energetică, cât schimbări de strategie care vin dinspre americani și care se poate să se fi scurs prea repede în spațiul public românesc.

Poate că Dîncu a blufat, s-a isterizat intelectual, s-a îmbolnăvit subit de „principialită”, se întâmplă. Însă gestul lui ascunde niște tendințe reale din mediul public românesc. 1. Nu mai poți ține caldă simpatia pentru un război fără sfârșit pe frontul de Est și nici simpatia necritică pentru hegemonul din vest. 2. Nu mai poți ține în puf un lider complet parademocratic, un satrap provincial care speră să conducă NATO și care, din acest motiv, e în stare să sacrifice orice nuanță, orice prudență în atitudinea României față de un conflict în care, de fapt, realist, n-are nimic de spus.

Cu ce rămânem?

După cum vedeți și singuri, de fapt lumea e instabilă, opiniile nuanțate își găsesc cu greu un loc sigur, însă aș reține doar inflexibilitatea unui Iohannis într-o mare de volatilitate. Să fii în buza războiului și să fii inflexibil, cum pare să ne spună Dîncu despre Iohannis, asta nu face decât să ne creeze noi vulnerabilități.

Nu spune nimeni să te apuci să discuți cu rușii. Dar nu-ți spune nimeni nici să razi orice formă de critică publică la perpetuarea unui război, astfel încât să te trezești că unul dintre pionii importanți din război, SUA, tot are ceva opoziție acasă, iar România e toată un suflet și o voce pentru luptă până la ultimul. Aici se vede influența lui Iohannis. Se vede până și în declarația lui Ciolacu. Ăștia nu vorbesc ca oameni politici. Vorbesc precum niște cătane derutate de fumul de pe front, dar care strigă „înainte!” fără să mai știe exact unde o fi „înainte!”. 

Foto: Inquam Photos/Octav Ganea

Urmărește-ne pe Google News