Boxa portabilă. Sunetul diasporei care s-a întors acasă și speranța pentru România de mâine

N-ai treabă și te plictisești în curte? Pui boxa în ușă și o dai la maximum. Boxele portabile au devenit însă și simbolul muncii cu ziua sau al muncii prin ogradă. Nu te mai miști fără boxă.

Boxa portabilă e un simbol al ideilor copilărești despre libertate: fac ce vreau, nu-mi pasă de ăla de lângă mine decât dacă e puternic și are boxa mai mare. Sunt liber să-i sparg timpanele vecinului. Sau, dacă e bazat, el e liber să-mi spargă mie timpanele. Individualism vesel-tâmp. O alternativă ciudată la moda urbană a căștilor pe urechi și a izolării în propria lume este această boxă.

Zgomotele lui august

La oraș e bormașina cu care se meșterește isteric prin apartamente strâmte. La țară sunt drujba și motocoasa: se pregătesc lemnele de iarnă sau se tunde iarba. Sunt zgomotele firești, dominante ale verii.
August are sunetele lui speciale. Se adaugă noi petreceri, senzația românului întors acasă din Vest e că aici e tărâmul sărăciei, dar și al libertății. Tot ce nu pot face acolo se poate face aici. E unul pe aici, prin sat pe la mine, care vine și ține boxa la maximum, noaptea, trei săptămâni. Dup-aceea, din nou la salahorie în Italia.

Mulți vin în concediu să muncească, își bagă banii în materialele de construcție și continuă casele începute acum cine știe când. În timpul zilei, radio dat tare cu hiturile zilei, peste care se aude minibetoniera. Încă domină ideea că trebuie pus ciment cât mai mult în curte, s-o fi strâns scârba de noroi timp de generații.

Nu se mai cultivă viile ca pe vremuri în partea asta de Vrancea. Dar cei care o fac luptă încrâncenat cu păsările, cu graurii mai precis. Pocnitori, sisteme de bubuit periodic, ba chiar unul și-a instalat un claxon de mașină, de zici că-s în trafic pe bulevardul Victoriei. Nervii mei de orășean venetic se vor risipi spre toamnă, când voi mânca struguri buni sau fructe minunate.

A fost anul nunților, cu sunetele lor specifice. O întreagă industrie a „salonului de nunți” înghite banii puși cu grijă deoparte. De fapt, nici nu prea mai există alte petreceri mari ale comunității, în afară de evenimentele de familie. Sincer, aș prefera să mai văd nunți la corturi prin curțile oamenilor decât înserierea pe bandă rulantă a cuplurilor la „salon”, cu sarmale și formație.

Sunetele diasporei

2022 a fost anul care a primit cei mai mulți români înapoi acasă, după nebunia cu pandemia COVID. Domină vânzoleala cu mașini, scutere, trotinete și ce s-a mai putut strânge pentru păstrarea imaginii de prosperitate.

Pe lângă sunetele superficiale de care vorbeam mai sus, diaspora are un zumzet discret, extraordinar, numai să aibă cineva timp să-l asculte. E, în primul rând, acea disperare tăcută de a strânge din nou legăturile de familie. Pentru unii e marea regăsire cu copiii lăsați acasă la bunici. Pentru alții e revenirea într-un loc care nu mai spune multe, dar unde de întorci din reflex, eventual să-ți vezi casa cu etaj începută în 2000 și unde mai ai de băgat 10 ani de muncă.

Cele mai interesante voci de români plecați sunt cele ale muncitorilor integrați complet pe piața muncii de afară. Am ascultat o oră nemișcat povestea unui prieten din copilărie (pe care nu l-am recunoscut, nu-l mai văzusem de 35 de ani) care fusese lider sindicalist într-o fabrică de piese auto din Italia. Era tot ce putea fi mai diferit de ceea ce numim în general „diaspora”. Omul nu era nici neintegrat, nici fanatic al pieței libere etc. Era un muncitor calificat care știa perfect legea italiană și ce înseamnă dialog cu patronatele (de fapt, tracasare și luptă continuă).

În fine, se aud zumzetele bârfei celor care nu pleacă și care îi privesc pe cei întorși în vacanță cu un amestec de admirație și dispreț. Pe cât încearcă ei să-și prezinte decizia de succes de a pleca, pe atât îi vorbesc ceilalți pe la spate.

Dintre vocile și sunetele satului, cele stridente și cele înfundate (ale tristeții, bârfei, eșecului), nu se desprinde decât realitatea unei lumi fărâmițate, foarte greu de recompus.

România rămâne, și pentru unii, și pentru alții, un fel de nomansland. Ceea ce, probabil, și e.

Cei mai triști sunt cei care cred că de aici nu se evoluează, nu putem reface comunități puternice în care să nu ne mai facem creierii muci unii altora. Cam așa sunt fanii AUR-iști care-mi scriu zilnic că România e „libertate”, s-o păstrăm așa cum e, și că n-o să le-o iau eu cu pretenția mea de a avea grijă și de vecini. România se mai afirmă doar prin boxă portabilă.

Toate speranțele mele merg către acea experiență uriașă discretă, care nu se aude, oameni care s-au confruntat cu greutăți teribile afară și care nu au sucombat apoi în alcool înapoi acasă, în sat. Acești oameni pot reinventa o societate ceva mai puțin sălbatică. Doar ei pot înțelege că de „libertatea” asta românească ultraindividualistă, avidă după afirmarea mușchilor, tocmai de această „Românie liberă” au fugit când au fugit.

Urmărește-ne pe Google News