Butoiul cu pulbere de la granița Turcia – Siria, explicat de un specialist. Kurzii, seduși și abandonați de Unchiul Sam

Când am intrat prima dată în nordul Siriei, în 2015, kurzii din Rojava mi s-au părut speciali până la irealitate și încrezători până la candoare.

În peticul ăsta de pământ al Orientului profund misogin, femeile kurde decideau, luptau și mureau cot la cot cu bărbații. Iar asta îmi amintește că m-a șocat și impresionat deopotrivă cel mai mult.

Aflasem, citisem că la kurzi femeile au un rol important în comunitate, dar parcă nu-mi venea să cred că așa e.

Kurzi, arabi, creștini, asirieni și alte câteva minorități formau consilii locale în care reprezentanții erau aleși democratic și transparent. Vorbeau de egalitate socială, de redistribuire a pământului agricol și chiar de probleme de mediu de parcă dincolo de avanposturile orașelor și satelor kurde din nordul Siriei baricadate cu zeci de saci de nisip nu s-ar fi aflat cel mai mare dușman al dialogului democratic – Statul Islamic -, ci marile corporații, gata să dezbată cu ei sensul capitalismului.

Euforia și idealismul veneau pe fondul evenimentelor care începuseră în 2014. Într-un orășel sirian de la granița cu Turcia, unde în septembrie 2014 militanții ISIS erau gata-gata să treacă granița într-un stat membru NATO, kurzii au făcut istorie și au scos capul în lume după mulți ani în care comunitatea internațională a știut prea puține lucruri despre această minoritate.

Recomandări

Elena Lasconi, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Muncim și tot săraci suntem” | EXCLUSIV

Kobane a fost locul unde kurzii sirieni, ajutați de raidurile aeriene americane, le-au tăiat elanul militanților ISIS și au început o campanie care, ani mai târziu, s-a terminat cu distrugerea mitului Califatului islamic (nu și a Statului Islamic ca organizație teroristă, dar asta e o altă discuție).

În toți acești ani, kurzii din nordul Siriei antrenați, finanțați și sprijiniți militar de forțele americane au luptat și murit în sute de alte bătălii precum cea de la Kobane.

Mulți voluntari din Occident, inclusiv doi români, s-au alăturat forțelor kurde în lupta lor cu fundamentalismul islamic promovat de ISIS.

Tot ce au cerut la schimb a fost să li se recunoască existența și să li se dea dreptul la autodeterminare, fie ea și într-o Sirie federalizată, dacă nu într-un Kurdistan autonom.

În 2016, când am revenit în Siria pentru a filma un reportaj mai amplu despre kurzi, am regăsit aceiași oameni primitori și optimiști, în ciuda războiului și a crizei umanitare fără precedent, dar cu o atitudine ceva mai rezervată. Entuziasmul și idealismul care m-au izbit cu un an înainte nu mai era însă așa de vizibil. Ceva se schimbase și mi-a luat câteva zile bune să înțeleg că toate, bune și rele, aveau legătură cumva cu cele întâmplate la Kobane, acest punct de cotitură devenit un simbol al rezistenței.

Recomandări

Ultimatum de 24 de ore pentru Putin: „Ori oprește agresiunea, ori le dau ucrainenilor rachete Taurus să atace Rusia”, anunță Friedrich Merz, favoritul la postul de cancelar al Germaniei

Kobane fusese un moment pe care kurzii au încercat să-l capitalizeze. Și, în vara lui 2015, când au dorit să lege cele trei cantoane – Afrin, Jazira și Kobane – într-o regiune numită Rojava, intervenția armată a turcilor prin Jarabulus, un alt orășel de graniță, cu sprijinul americanilor, i-a șocat pe kurzii sirieni.

Turcii s-au opus intențiilor kurde și americanii au început un lung joc diplomatico-militar

Șocul a fost pe deplin confirmat chiar de vicepreședintele de atunci al SUA, Joe Biden, care le-a spus clar kurzilor să-și ia gândul de la o regiune autonomă.

Într-un mesaj transmis de la Ankara, alături de premierul turc de la acea vreme, Binali Yildirim, Biden, nici mai mult, nici mai puțin, le-a ordonat pur și simplu kurzilor să se retragă la est de Eufrat și să-și mai domolească entuziasmul cu privire la independență și autodeterminare.

Kurzii nu se aflau nici la prima și, după cum vedem zilele astea, nici la ultima trădare orchestrată de Washington.

Recomandări

Filmul intervenției medicale în cazul lui Silviu Prigoană, prezentat pas cu pas de DSU: „Au efectuat fără oprire manevrele de resuscitare”

La începutul anilor 70, Henry Kissinger, pe atunci consilierul pe securitate națională a lui Nixon, face o vizită la Teheran, unde e de acord să organizeze și să sprijine o rebeliune a kurzilor irakieni conduși de Mustafa Barzani împotriva lui Saddam Hussein.

Doar că în momentul în care Iranul semnează un acord de bună vecinătate cu Irakul, atât Teheranul, cât și Washingtonul îi abandonează pe kurzi.

Cu cinismul său binecunoscut, Kissinger remarca la vremea respectivă că “politica externă nu trebuie confundată cu munca misionarilor”.

Consecințele abandonului american? Saddam a zdrobit rebeliunea kurzilor, ucigând peste 180.000 de oameni.

Chiar și impulsivul Trump a transmis încă de la începutul cursei pentru Casa Albă mesaje confuze către kurzii din regiune. Într-un discurs de campanie în Carolina de Sud, Trump i-a luat apărarea lui Saddam Hussein în privința folosirii gazelor chimice împotriva kurzilor.

Saddam Hussein dă cu puțin gaz și toată lumea o ia razna!

Donald Trump, în campania prezidențială:

Afirmația i-a înfuriat pe kurzi, care au fost victimele unui dintre cele mai atroce atacuri cu gaz din istorie, când în 1988, dictatorul irakian a folosit arme chimice împotriva acestei minorități.

Câteva luni mai târziu, același Trump îi lăuda și afirma: “Kurzii s-au dovedit a fi cei mai buni luptători și cei mai loiali nouă. Ar trebui să-i înarmăm.”

Însă de la un președinte ale cărui păreri au consistența unui pachet cu unt lăsat în soare nu te poți aștepta ca nici una dintre afirmațiile de mai sus să fie ceva pe care să te poți baza pe termen lung.

Evident, kurzii au partea lor de vină. Au ajuns zilele astea să fie amenințați cu un război iminent din partea Turciei, pentru că au preferat să-și pună toate ouăle într-un singur coș, așa cum spun americanii.

În ciuda trădărilor istorice, kurzii s-au încrezut orbește în sprijinul american, care s-a făcut nevăzut în spatele ușilor capitonate ale birourilor ministeriale de la Ankara și Washington la prima negociere mai serioasă.

Gestul lui Trump se înscrie în lunga listă de acțiuni nesăbuite ale administrației de la Washington în regiune.

Începută în anii 70 cu abandonul kurzilor în fața unui dictator ca Saddam, continuată cu politicile dezastruoase de la începutul invaziei din Irak (mă gândesc aici la celebrul ordin a lui Bremer, practic botezul ISIS) și continuată în ultimii ani ai războiului din Siria printr-un lung șir de ezitări și poticneli, politica externă a SUA cu privire la situația din Siria oscilează rampant între dezastru și iresponsabilitate.

Urmărește-ne pe Google News