Când mama și fiica nu mai vorbesc aceeași limbă. Ce ar trebui să facă europenii pentru a salva „familia” transatlantică

Acesta e răspunsul de „stânga”, bazat pe o logică a colectivelor mari și pe ridicarea în slăvi a egalității ca virtute prin excelență civică și pe dogma redistribuirii cât mai echitabile a resurselor existente.

Dacă, dimpotrivă, ai credința că istoria e produsul unor personalități excepționale, socotești că statul nu ne datorează decât exercițiul competent și dezinteresat al funcțiilor sale regaliene, adică să asigure pacea socială prin ordine publică, apărarea țării, colectarea taxelor, educația de bază ca bun gratuit, reprezentarea diplomatică și emiterea monedei: în rest, ideal e să nu-și depășească atribuțiile și să le lase cetățenilor întreaga libertate (de gândire, exprimare, asociere și inițiativă privată). Avem aici răspunsul de „dreapta”, tipic individualist. 

Evident că statele contemporane democratice încearcă să găsească o medie între aceste două variante, combinând paternalismul de stânga cu autolimitarea menită să extindă domeniul libertății. La fel de evident e și faptul că, oricât am proclama caducitatea distincției dintre politicile de stânga și cele de dreapta, cele două se împacă greu sau numai aparent și pe durate scurte. 

Când am ajuns pentru prima oară în SUA, m-a frapat absența statului în New York. În afară de poliție și de clădirea primăriei, totul e privat. Cu excepția capitalei botezate după primul președinte american (și unul dintre părinții Constituției), adică a locului unde s-au concentrat instituțiile federale, metropolele americane, dar și localitățile „uitate” în imensitatea teritorială a țării se descurcă autonom, prin oameni care se asociază liber, au dreptul să se apere (cumpărând arme) și domnesc peste propriul destin, făcut din idei vizionare riscante și negocieri raționale între parteneri care-și definesc interesele fără legătură cu statul. Asociațiile civice și congregațiile religioase sau companiile însele, ca entități juridice independente, asigură echilibrul dintre obligații și drepturi, în baza unor contracte respectate cu strictețe. 

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

În Uniunea Europeană găsim un peisaj instituțional baroc. Statele naționale, dar și Comisia Europeană produc zilnic dovezi ale caracterului lor indispensabil și nu mai știu cum să inventeze noi agenții, birouri, structuri administrative și norme chemate să reducă „neprevăzutul” până la imposibila cotă zero. Trăim pe un continent care s-a autodistrus prin două conflagrații mondiale, așa încât sistemul european nu pare să funcționeze decât pentru a nega orice nou (nazist sau comunist) „triumf al voinței”. 

Putea fi altfel? Probabil că nu, însă tocmai această obsesie a „suprastructurilor” de control preventiv a făcut din UE și SUA două universuri care-și vorbesc tot mai greu, pentru că mizează pe filosofii politice distincte până la paralelism. În timp ce SUA se reglează de jos în sus, europenii își țin în țarc demonii istorici printr-o organizare de sus în jos, care frânează birocratic atât „anarhia”, cât și „revoluția”. 

Întrebarea etapei – nu doar la eventualele probe ale bacalaureatului francez – este în ce măsură putem reapropia cele două culturi politice de pe malurile Atlanticului, pentru a menține coerența strategică a lumii occidentale, confruntată tot mai mult cu insurecția geopolitică a „periferiilor” revanșarde. Intuiesc că răspunsul european va conta cel mai mult în respectiva ecuație. Nu SUA au nevoie de o resetare procedurală, cât Bătrânul Continent, aflat într-un epicentru delicat și expus deopotrivă expansionismului chinez, revizionismului agresiv al Rusiei și problemelor din mereu tumultuosul Orient Mijlociu (extins în Africa de Nord). 

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

Până mai ieri, UE avea sarcini curente rezonabile: să găsească o medie între interesele statelor-membre și să proiecteze global valorile „pașnice” ale propriului model postbelic. De acum înainte – bunăoară în ciclul politic de după acest an electoral – Uniunea Europeană e chemată să se reinventeze, adică să revină de la idealism la realism, să se reînarmeze, să-și simplifice radical legislația și să acționeze pentru integrarea Ucrainei și Republicii Moldova într-un spațiu estic etanș, capabil să stopeze acțiunile (de acum militare) ale Federației Ruse. 

Dacă Europa nu va începe să semene ceva mai mult cu America – dar nu la nivelul nebuniilor ideologice de acolo, ci în felul în care-și organizează libertatea – atunci viitorul imediat va deveni tot mai turbulent și nesigur. Cu amplasarea sa geografică și forța ei intrinsecă, America poate supraviețui fără noi, pe când reciproca nu pare deloc valabilă. Europenii occidentali din vremea Războiului Rece s-au bazat integral pe SUA, însă dacă vrem o Alianță Nord-Atlantică funcțională, va trebui să facem (pentru noi înșine) ceva mai mult. Și altfel. 

Urmărește-ne pe Google News