Mai mult, premierul țării (n-are rost să-l numesc pentru că nu-ți folosește la nimic) a zis, tot pe seama dezastrului produs de inundații: „Cu natura nu poți să te pui!”. Dacă asta a zis premierul (nu-i nici Constantin Dăscălescu și nici Ilie Verdeț), înseamnă că trebuie să mă resemnez mioritic, nu pot să mă pun… Dar aș putea să așez o lumânare pe coliva liniei ferate Galați – Bârlad. Ca să-ți spun ca între bărbați, linia Mârladului, cum i se spunea pe vremea ta, de la mârlanii de navetiști care veneau să muncească în combinatul siderurgic și în șantierul naval, niște sclavi ai socialismului, ei bine, linia asta este f…tă, băi, tată! Tu ești cel mai în măsură din familia noastră să vorbești despre această linie. Fără să invoci „schimbările climatice” și fără „să te pui cu natura”. Dar tu ai murit de mult. Eu sunt încă viu și-mi amintesc cum linia asta ne-a intersectat viețile, dar noi n-am băgat-o în seamă, deși, sunt convins, ne-a dat destule semne cerești, fără să le recunoaștem, fără să le putem înțelege. 

La jumătatea anilor 80, te-ai răsturnat cu locomotiva pe linia Bârladului, pe malul Brateșului, în apropiere de Tulucești. Îmi amintesc cum ne-ai povestit, în bucătărie, eu o țineam pe soră-mea de mână, iar mama a încremenit pe taburet, cu șervetul de vase strâns în dinți, ca să nu țipe. Erai alb ca varul. Erai jumătate om, jumătate stafie. Și vocea ta era la fel: jumătate de voce de om care văzuse moartea, jumătate de voce de duh care se întorsese ca să ne povestească. Linia fugise de sub tren, erai singur în „mașină”, un LDH, care trăgea garnitura de Bârlad, de două ori te-ai rostogolit, locomotiva și vagonul de Poștă s-au răsturnat, restul garniturii cu pasageri s-a oprit pe șine, ca prin minune. Alunecare de teren. „Și cum ai ieșit din locomotivă?” – te-a întrebat mama. „Am spart geamul cu șurubelnița din geantă!” – ai lămurit-o. Doar eu am râs, ce cascadorie! Din ziua aceea nu ți-au mai dat voie să urci pe „mașină”. CFR-ul ți-a dat o primă (din care mi-ai cumpărat o bicicletă Tohan) și o medalie („Fruntaș în întrecerea socialistă” – ceva de genul ăsta!), un reporter de la „România liberă” te-a lăudat într-un articol (nici n-a vorbit cu tine) și te-au făcut șef de tură în depou, muncă de funcționar. Asta te-a durut cel mai tare, pentru că te dăduseră jos de pe locomotivă. Nu mai erai apt psihic ca să conduci o locomotivă. O decizie corectă pentru siguranța circulației, dar o lovitură de moarte pentru orgoliul tău de mecanic de locomotivă, cel mai bun din regională. 

Era pentru a doua oară când o alunecare de pe linia Bârladului te prinsese în locomotivă. Cu câțiva ani în urmă, o altă alunecare fusese mai blândă cu tine, în același loc, Tulucești, locomotiva se decuplase de garnitură și-o luase la vale, dar fără să se răstoarne. În ambele alunecări, poate că Dumnezeu ți-a trimis un semn, dar n-ai știut să-l recunoști. Nici noi n-am știut cum de-ai scăpat din acele dezastre. Pe vremea aia habar n-aveam că dezastrele sunt produse de „schimbările climatice” – așa cum ne spală pe creiere ecologiștii și funcționarii de la Bruxelles. Ai scăpat de dezastrele de pe linia Bârladului, dar ai murit în chinuri. Cancer. Așa a vrut Dumnezeu. 

Mă gândesc că linia asta, atât cea de pe vremea ta, cât și cea de pe vremea mea, a fost ținută în paragină nu din voința Domnului sau de „natura cu care nu poți să te pui”, ci de mâna leneșă a omului, o mână indolentă, o mână de hoț care, cel puțin după 1990, a furat din CFR fără rușine, cu sânge rece, și a lăsat-o de izbeliște. Pentru că multe linii au fost lăsate în România ca să se degradeze, dar au fost mai norocoase decât linia Galați – Bârlad, pentru că încă nu le-a luat apa. Când le va lua și pe acestea, atunci se va găsi președintele țării să ne spună că avem de-a face cu „efectele schimbărilor climatice”. Băi, tată, eu cred că liniile noastre de cale ferată nu sunt uitate de Dumnezeu, ci de panaramele de politicieni care conduc țara. Ăștia și-au bătut joc de liniile noastre. 

Mulți ani după ce-ai scăpat din alunecările de teren de pe linia Bârladului, la sfârșitul anilor 2000, era să-mi rup picioarele. Poate am avut noroc că n-am căzut sub roțile trenului… În cel mai bun caz, aș fi rămas fără picioare și acum, glumesc!, n-aș mai fi „scris cu picioarele” acest text prin care te anunț despre dezastrul pe care l-au făcut inundațiile pe această linie ferată. Era într-o seară de septembrie, mă duceam cu trenul ca s-o iau pe nepoată-ta (pe care n-ai apucat s-o cunoști) de la bunici și, zăpăcit de lectura romanului pe care-l citeam atunci, „Frații Karamazov”, în noaptea cumplită în care Dmitri Karamazov, pitit după niște tufe, își pândea tatăl, Fiodor Pavlovici Karamazov, care stătea la fereastră, așteptând-o pe Gruşenka, am sărit din trenul care plecase dintr-o haltă, crezând ca fraierul că ajunsesem în satul de destinație. M-am rostogolit pe pietriș de mai multe ori decât te-ai rostogolit tu cu locomotiva. Noroc că n-am sărit sub roți… Am scăpat cu luxații la ambii genunchi. Dar n-am scăpat de gândul care mă frământă și acum: oare care a fost semnul? Acum, pentru că am înaintat în vârstă, genunchii mi s-au slăbit, dar tot n-am reușit să trag vreo învățătură din acea clipă de slăbiciune, în care îmi pierdusem rațiunea. 

Mai bine că s-a terminat cu linia asta de cale ferată! Din ce-am citit în presă, ar fi nevoie de câteva milioane de euro pentru ca și CFR s-o repare. De unde atâția bani? De la guvern? N-are guvernul. De la Uniunea Europeană? Uniunea ar putea să dea niște bani, dacă președintele nostru ar pune o vorbă bună acolo, fiind vorba despre „efectele schimbările climatice”. Dar cu birocrația de la UE… 

Mai bine s-o mănânce rugina și s-o acopere bălăriile. Linia asta să rămână ca o linie moartă. Oricum a fost o linie a sărăciei și a suferinței… Chiar dacă va fi îngropată, linia Bârladului va rămâne (nemuritoare?) în romanul meu, „Marea petrecere”, care va apărea într-o reeditare, în această toamnă. Acolo, linia Mârladului este „linia directoare” care duce până la capătul… poveștii mele. Se duce așa, ca o linie către moarte, băi, tată!            

 
 

Urmărește-ne pe Google News