ComenteazăDacă doriți să vă cumpărați o mașină nouă – produsă în România sau importată – veți descoperi că livrarea ei poate dura între o lună și un an. Industria auto europeană e afectată de faptul că cipurile electronice (produse în Asia) ajung în fabrici cu mari întârzieri. Și Dacia Renault s-a confruntat recent cu impactul negativ al dependenței de producătorii asiatici de cipuri. Din acest aparent minor motiv, gigantul de la Mioveni a fost nevoit să-și oprească mai multe zile producția și s-ar putea să o mai facă. Iată ce înseamnă – vorba bancului cu trenul și ardeleanul – „să nu ai lucrul tău”!
Producția globală de cipuri merge doar în procent de 10% spre industria auto (restul fiind alocat industriei de computere, telefoane inteligente, tablete, console pentru jocuri video etc.). Prin urmare, producătorii asiatici nu au de ce să favorizeze livrarea prioritară către constructorii de automobile europeni. În schimb, ei vor crește prețul cipurilor, ceea ce se va reflecta desigur în prețul final al mașinilor.
Aflată la sfârșit de mandat, Angela Merkel a cerut industriei germane să construiască două fabrici de cipuri, pentru a rezolva problema, numai că soluția respectivă nu se implementează peste noapte.
Cred că merită să punem cazul punctual al cipurilor pentru automobile într-un context mai larg. Criza COVID a adâncit multiplele dependențe ale pieței unice din UE față de materii prime și produse finite din uriașele manufacturi asiatice. Din anii 70, până după anii 90 ai veacului trecut, industriile occidentale și-au delocalizat cea mai mare parte din capacitățile lor productive din SUA și Europa spre China, India, Thailanda, Malaysia, Filipine, Hong Kong, Singapore, Vietnam etc.
Acest masiv transfer de tehnologie a scos din sărăcie țările cu forță ieftină de muncă și a profilat puterea mondială a Chinei post-maoiste. Din cauza Cortinei de Fier, ridicată abia după căderea URSS, în 1991, Europa de Est a beneficiat de marea liberalizare a pieței mondiale cu circa două decenii mai târziu decât Asia…
Americanii au mulți aliați în zona Asia-Pacific, ale cărei rute comerciale sunt protejate de flota lor militară. Mai nou, ei s-au certat cu Franța, iritată de pierderea unui contract cu Australia, de la care Parisul spera să încaseze 50 de miliarde de dolari pentru construcția de submarine atomice. Pentru prima dată în istoria relațiilor bilaterale, Franța și-a rechemat pentru consultări ambasadorul de la Washington: o măsură simbolică, menită să indice tensiunea reală dintre cele două capitale.
Noua alianță politico-militară dintre SUA, Marea Britanie (ieșită din UE) și Australia supune unui nou test de stres relația transatlantică, taman când UE spera că administrația Biden o va scuti de fricțiunile din timpul președinției lui Donald Trump, pusă sub deviza „America first”. Nu știm dacă dogma liberalizării comerțului mondial va supraviețui acestor animozități politice.
Deși China e privită la Bruxelles cu ochi mai buni decât la Washington, UE a publicat în mai 2021 un document de lucru care analizează și propune căi de reducere a dependenței sale strategice de materii prime, infrastructură, securitate, alimentație, sănătate publică și tehnologii extraeuropene.
Pe scurt, UE vizează maximum de autonomie strategică, înțeleasă ca bază a rezilienței sale în fața viitoarelor crize (inclusiv pandemice). Ar fi, ni se promite, o autonomie strategică „deschisă”, în beneficiul unei guvernanțe economice globale și al relațiilor mutual avantajoase la nivel mondial. În spatele abordării pacifist-optimiste cu care UE și-a obișnuit partenerii și competitorii, deslușim voința politică a blocului comunitar de a-și realiza tranziția verde și tranziția digitală pe temeiul unor bunuri, servicii, instrumente, infrastructuri, tehnologii și competențe industriale proprii.
Atunci când 90% din producția mondială de vitamina C (pentru a da un singur exemplu) e localizată în China, ambiția europeană a unei complete autonomii strategice pare utopică.
Economia globală este deja o realitate constituită printr-o rețea complexă de interdependențe obiective. Cu toate acestea, putem anticipa că următoarele decenii ale secolului 21 vor fi dominate de ample replieri protecționiste, în confruntarea geopolitică tot mai vizibilă dintre UE, SUA (plus aliații săi non-europeni) și puterile revizioniste, în frunte cu China.
Occidentul s-a înșelat multă vreme cu iluzia că liberalizarea comerțului mondial e totuna cu adoptarea universală a valorilor libertății. De acum înainte (dar mai ales după lecția Afganistanului) el va fi obligat să admită că profitul capitalist și democrația se pot la fel de bine combina și opune.
foto: 123rf.com