Fac în Basarabia ceva teren, cercetare, printre muncitorii navetiști de frontieră.
Aceștia sunt oameni care nu au bani nici de cea mai ieftină mașină și care merg în grupuri îngrămădiți în microbuze, mâncând pâine cu parizer pentru a strânge bani pentru copiii lor.
Sunt cei cu salariul minim pe economie, așa cum este grosul României și al Republicii Moldova.
Mă gândeam: oare ce înțeleg oamenii aceștia din spusele președintelui. Mi-i imaginam cu crose de golf în loc de ciocan, coasă și ce mai au ei pe acolo.
Îmi mai imaginam sutele de oameni adunați acum un an în aeroportul din Cluj, în plină pandemie, aglomerați la disperare doar pentru a merge la muncă la cules de sparanghel în Germania. Oare ce ar înțelege ei, cum ar interpreta ei acest mesaj?
În golf, cineva este mereu servit
S-a gândit cineva câte zeci de salarii minime pe economie sunt necesare pentru a avea un echipament și a face un curs de golf? Oare câți români își permit să joace constant acest joc? Oare câți cetățeni români își permit să-și înscrie copiii la cursuri de golf? Privind de jos în sus, totul pare mult prea cinic și iresponsabil.
Dar eu cred că mesajul președintelui e puțin altul: e ceva mai complex. Și nu pentru că e gândit așa, nu l-am suspectat niciodată pe domnul Iohannis și anturajul său de prea multă inteligență.
Complexitatea afirmației vine din situația de fapt a lucrurilor. Din felul cum este stratificată în prezent societatea. Iar domnul Iohannis, alături de cel ce-i duce echipamentul, prim-ministrul Cîțu, dă acest ton.
Mai întâi afirmația nu neagă faptul că jocul în sine ar reprezenta marca unei caste superioare. Asta este o cutumă atât de cunoscută, încât o știe orice copil: golful este un joc exclusivist, marcă de castă superioară.
Golful nu este un joc, ci este marca unei ideologii de castă – ca să nu-i zicem de clasă. E exclusivistă prin felul său de organizare și preț. E un joc scump, chiar foarte scump pentru românul de rând. E un joc construit în așa fel încât să se știe cine este stăpânul și cine supusul: cel în alb imaculat, cel care lovește mingea nu va alerga niciodată după minge. Mereu cineva îi va servi mingea, crosa, echipamentul și toate cele necesare. El plătește pentru a fi parte a acestui club exclusivist și a fi servit.
Golful este marca centrală a unei ideologii care instituie simbolic și ritualic o lume aproape medievală: pe caste. Golful e marcă a „noii aristocrații”, fie și parvenite. Nu întâmplător mulți au sesizat faptul că dezvelirea bustului lui von Brukenthal nu e, de fapt, decât instituirea unei imagini cu care se identifică actualul președinte: imaginea aristocratului. Brukenthal cest moi.
Dar noii noștri parveniți au un simț foarte bun al trucurilor care să le legitimeze poziția.
Șiretlicul să putem toți la fel
Președintele apelează la un șiretlic simplu: domnilor, golful e accesibil tuturor. Ce vrea să spună, de fapt, Iohannis? Simplu: în grila mimării democrației și meritocrației. Eu nu m-am născut nobil, eu nu m-am născut cu un statut anume, cu șapte case etc. Acest statut de castă superioară eu l-am dobândit, câștigat cinstit, l-am cucerit. Am pornit de jos și am ajuns să fac parte din clubul de elită al celor care joacă golf. E o formă subtilă de legitimare a propriului statut: pe merit. Noi însă toți știm că așa ceva nu se prea poate. Parvenitismul e greu de ascuns după o statuie sau după un costum alb.
Și al doilea pas: instituirea minciunii ca mecanism al speranței. Dacă eu am putut, atunci poți și tu? Nevoia de a crea o falsă speranță care să dezamorseze conflictul de castă: am fost și eu iobag, dar uite unde am ajuns.
Și tu cel care mături strada, și tu cel care lași familia și pleci la cules de sparanghel afară, și fata de la ghișeul de la supermarket. Toți cei care lucrați pe salariul minim puteți ajunge ca mine. Totul e să vreți: e la îndemâna voastră.
Oare așa să fie?
Vorba ironică a unei prietene: păi dacă ne mai luăm un job suplimentar, cum ne îndemna ministra muncii ca să nu murim de foame, când mai avem timp să jucăm golf?
Indiferența față de problemele oamenilor
În realitate, această afirmație se înscrie în linia unor alte afirmații năstrușnice și cinice ale celor din jurul său, precum cea a prim-ministrului Cîțu, care nu știe prețul pâinii pentru că nu mănâncă pâine. Adică e din altă castă: pâinea e marca săracului.
Afirmațiile de acest gen arată ruptura profundă dintre „elita parvenită” și nevoile reale ale cetățenilor acestei țări. Dar și mai grav: ruptura aceasta ascunde o indiferență totală față de problemele reale ale grosului cetățenilor acestei țări.
Această ruptură și indiferență nu prevestesc nimic bun, pentru că amplifică pe termen mediu diversele forme de violență.
Când prețul crosei și golfului îți pare accesibil tuturor și nu știi prețul pâinii, pentru că pentru tine nu contează, atunci e clar că avem două Românii paralele. O Românie minusculă care joacă golf pentru că are un preț accesibil și una imensă care caută de muncă pentru că nu-i ajunge de pâine.