ComenteazăDrum lung cu mașina prin țara noastră frumoasă. Cea mai bună acoperire o au posturile religioase și postul nostru public România Actualități. Evit sfinții și dumnezeii FM, rămân pe RRA. Postul public mi-a trântit peste ochi, pe calea undelor, o lecție dură despre lumea în care trăim mai exact.
Fără prejudecăți despre postul public de radio
România Actualități e văzut pe nedrept un radio învechit, de moși, știți dvs.
Nu e așa, are multe programe bune, știri sau dezbateri ok, aș zice că e mult mai util public decât TVR, de exemplu. Însă, tot precum TVR, este în același timp o risipă obscenă de oameni și resurse pe materiale inutile sau de-a dreptul aiuristice.
Spre deosebire de restul radiourilor, ai totuși varietate, chiar și în muzică. E posibil să simt asta și pentru că am îmbătrânit și, în sfârșit, Radio România mai dă și muzica pe care n-o dădeau când aveam 20 sau 30 de ani.
Conduceam înapoi spre casă, vă spuneam, aveam un drum de 9 ore în față, așa că îmi trebuia un radio de vorbe, că cele vreo două hituri cu Andra sau Carla‘s Dreams le învățasem la drumul dus.
Armata și Biserica, proslăvite pe RRA
9 ore de post public de radio îți dau o imagine trist-corectă a lumii noastre. În primul rând se văd unde merg bugetele: emisiuni militare cât cuprinde, pline de limbaj de lemn, dar nu atâta lemn cât în emisiunile religioase.
Emisiuni foarte bune de muzică făcute de celebrul Dan Alexandru, știri destul de complete, măcar nu trebuie să înghiți toată glazura privată de senzaționalism.
Primari lăudați fără să știe de ce
Celebrele ”păcate ale ziaristului pe fonduri publice” sunt și ele direct la vedere. Reporteri care fac pur și simplu advertoriale pentru cine știe ce pensiune sau pentru cine știe ce primar destoinic care nu a făcut nimic precis, doar ceva simpatic cultural.
Am ascultat jumătate de oră cum a intrat Clujul pe nu știu ce listă de posibili premiați, material electoral toată ziua. Apoi, ca și în cazul TVR, mă seacă profund ”emisiunile de călătorii”, pe aici sau prin țări străine în care reporterul ne explică ce bine se simte el și atât, călătoria e strict un soi de voucher public de turism, fără pic de jurnalism în ea.
Mitul răsuflat că angajații români sunt leneși
În fine, șocul drumului a venit în două etape. Prima etapă, un reportaj de la o fabrică de ceramică din Alba, mare angajator din județ.
Morala reportajului, fără ca angajatul postului public să zică nici ”pâs!”, e cea tradițională a patronului român obișnuit să călărească angajați pe bani puțini: dom‘le, nu vor să muncească, nu se mai poate cu asistența socială, avem nevoie de mulți angajați și totuși nu vin la noi.
Un sfert de detaliu ar fi că salariile nu sunt cine știe ce, iar vara e cam cald la locul de muncă, ne-a explicat patronul businessului de succes.
M-am obișnuit să aud poezia asta pe la posturi private, dar la posturile publice nu o să mă obișnuiesc niciodată.
Nu ai voie, când lucrezi pe bani publici, să emiți propagandă din asta fără să-ți întrerupi interlocutorul. Dar prea mulți ”jurnaliști” publici sunt de fapt apendice triste ale intervievatului, că o fi el politician sau afacerist.
Ce nu înțeleg ei e că un astfel de discurs e și împotriva ideii de jurnalism ”public” în general. Atâta se poate. Mult mai condamnabil decât un ziarist care slugărește privat este un ziarist care e plătit de noi să fie vertical și el tot slugărește orice ”client” prinde.
Decăderea corespondenților locali ai posturilor publice
O comisie de etică serioasă, de la RRA, TVR, nu are altceva de făcut decât să le re-explice condițiile de bază ale ziarismului: nu te duci ”invitat”, ”oaspete”, nu faci materiale ”drăguțe”, nu ai voie cu advertoriale locale.
Treaba e cu atât mai gravă cu cât acești corespondenți ar avea un atuu față de presa locală oricum dominată de puternicii zilei de prin județ, ar putea face ceva în plus, mai sobru, mai corect.
Dar nu, de obicei corespondentul public mai are vreo două trei colaborări și local-private. Sau pur și simplu e un spirit constructiv și pozitiv care nu vrea să-și complice viața.
Fetița de 13 ani care culege afine
Bombănesc și merg mai departe. Cobor de pe un ciot de autostradă, intru într-un orășel răvășit de lucrări electorale, de schimbat palmierii sau așa ceva, vine un nou reportăjel din țară, așa, vesel, de după-amiază. Tot stilul pozitiv-înălțător.
Este despre cum unii copii nu mai așteaptă ajutor de la stat și vor să-și ia singuri tabletă pentru învățământul de la distanță cauzat de COVID-19. Cum? Culegând afine.
Reporterița îi ia un interviu unei fetițe de 13 ani (da!) care povestește cum muncește cu ziua la afine ca să strângă bani de o tabletă. Vocea e teribil alintată, la reporteriță mă refer. În față are o lucrătoare de 13 ani.
Pe ziaristă nu o zgârie cu nimic pe creier faptul că un copil de 13 ani muncește cu ziua. Nu se întreabă dacă o fi legal.
Fetița, de o maturitate zdrobitoare, încearcă să explice cât de greu e, cum trebuie să ”pieptene” afinele, că doar o anumită dimensiune e bună, dar multe cad probabil la montaj. Lecția trebuie să fie ”la muncă, nu la întins mâna”. Le urez unor astfel de ziariști să culeagă afine până la adânci bătrâneți.
Imaginea României de azi
Am scotocit arhivele (varză) ale Radio România Actualități, n-am găsit aceste pasaje din 6 august. Eu zic că ar trebui să le scoată pe prima pagină a siteului lor. Sunt antologice.
În felul lor cinic și crud, sunt cele mai corecte fotografii ale României de azi. Un patron care urlă că nu e mână de lucru. O fetiță care povestește cât de greu se culeg afinele. Și o reporteriță entuziasmată că ce copil cuminte, nici nu cere bani pentru tabletă, și-i câștigă singură.
Legalizarea muncii încă de la vârsta de la 10 ani este deja o prioritate, eu zic să nu mai stăm pe gânduri, drum întins către secolul 19.
Știam de condițiile dure de muncă sezonieră și de aici, mult mai grele decât sparanghelul de afară, știam de cruzimea exploatării lucrătorului tânăr sau copil, ce nu știam e că poți livra astea și pe un ton vesel-isteric, de team-building corporatist. Distopie la maximum, posibilă la un post public.
N-aș întreba niciodată de ce cheltuim atât cu posturile publice, dacă nu ar difuza astfel de orori.
Banul public trebuie să vină cu niște obligații clare de standarde jurnalistice, de obligații de a reflecta echilibrat, nu în genunchi, de a pune întrebări în numele publicului.
Dacă ele ar fi respectate, jur că nu i-aș întreba niciodată de zeci de milioane de euro aruncați nu se știe prea bine pe ce.