ComenteazăNici nu mai ştiu de câţi ani se vorbeşte că Radioul şi Televiziunea publice au devenit irelevante pe piaţa media, că sunt instituţii care cheltuie anual zeci de milioane de euro fără să spună mare lucru, că audienţele se duc mereu în jos, că ar fi mai bine să fie închise şi reînfiinţate, după modelul grecesc, pentru că în stadiul în care sunt acum, nu prea mai poţi face mare lucru.
Ele redevin, totuşi, relevante, când se schimbă puterea politică, iar şefiile lor se transformă în obiecte de troc între aliaţii de conjunctură sau prilejuri de arătat pisica şi de răzbunare pe adversari; când viitorul oamenilor care lucrează în cele două (pentru că instituţiile nu înseamnă doar pereţi şi birocraţie) este jucat la alba-neagra. „Luaţi voi Radioul şi luăm noi Televiziunea” a fost, în ultimii douăzeci de ani, deviza partidelor ajunse la putere, iar cele două instituţii au contat doar ca rotunjiri la împărţeală.
Un cerc vicios, o paradigmă păguboasă mai ales pentru ceea ce ar fi trebuit să conteze cel mai mult, dar contează cel mai puţin: calitatea produsului editorial al instituţiilor publice de media.
Dar de ce s-a ajuns aici? De ce ar trebui să dărâmăm şi pereţii ca să mai putem face ceva pentru SRR şi SRTv? Pentru că suveica asta a numirii unor oameni în fruntea unor instituţii doar pentru că avem de împărţit ceva şi-a deşirat firul putrezit în jos, spre celelalte funcţii importante: managerii de posturi, directorii de departamente, redactorii-şefi şi adjuncţii lor, şefii şi şefuleţii.
Cu unele excepţii, şi la numirea acestora s-a aplicat acelaşi principiu: am o funcţie, cui să i-o dau ca să facă ce spun eu, să execute, să fie obedient şi să nu mişte în front, să nu deranjeze puterea şi să îl am la mână?
Şi aşa s-au înţepenit la butoane pentru câte douăzeci de ani politrucii, impostorii, obedienţii, oameni care se ştiu ilegitimi profesional şi atunci sunt uşor de manevrat, pentru că nu îi validează nimic altceva decât şeful de mai sus care îi ţine în braţe. Cel puţin în Radio România, unde lucrez, au şi astăzi putere de decizie editorială oameni care pe vremea lui Adrian Năstase tăiau din radiojurnale, mai ales din cele de dimineaţă, ştirile cu opoziţia, pentru că ştiau că premierul îşi începe ziua ascultând România Actualităţi.
Oameni care atunci când îi suna un ministru se ridicau în picioare şi se înclinau cu receptorul în mână la 90 de grade: „Da, domnu ministru! Ce vreţi să fiţi întrebat?”. Aceeaşi oameni care mai încoace spumegau la producătorii de la ştiri să nu mai scrie că Dragnea profită de chestia cu completurile de trei. Aceiaşi oameni care au băgat jurnalişti în comisii disciplinare, pentru că au denunţat public derapajele editoriale şi cenzura mascată. Aceiaşi…
SRR şi SRTv sunt, acum, în prag de blocaj şi riscă să rămână fără nicio formă de conducere, pentru că cineva s-a încăpăţânat să schimbe legea de funcţionare a SRR și TVR, dar nu ca să se repare toate relele din ultimii douăzeci de ani, ci ca să facă, din două sinecuri, patru.
În tot acest timp, lipsa de motivare, dezamăgirea şi blazarea în rândul celor care încearcă să-şi facă meseria onest şi profesionist în aceste instituţii au atins cote maxime. Se moare la patruzeci şi un pic sau la 50 şi un pic de ani. Se iese la pensie anticipat, de lehamite şi pentru că nu mai ai ce aştepta sau ai obosit aştepând. Se pleacă în altă parte la 20 sau la 30, pentru că te-ai convins repede că ai intrat într-un malaxor de speranţe şi de visuri.
În „Palatul Viselor” al lui Kadare, visele oamenilor sunt analizate şi interpretate într-o instituţie structurată pe un terifiant mecanism birocratic. Cine are ghinionul să viseze ceva rău prevestitor pentru împărat este ucis. În Radio România, sunt ucise chiar visele!
Foto: Agerpres