Ne regăseam adesea, stând la cozi infernale, la telefonul public din holul hotelului Forum, să sunăm disperați acasă, ”mama, te rog, trimite-mi o sută de lei, 50 de lei, te rog, tata…”.
Era dealtfel singura incursiune în hotelul alb de pe malul mării, în ochii noștri de puști veniți din cartiere meschine ale Bucureștiului era un veritabil simbol al eleganței și luxului, cu lobby-ul uriaș cu canapele albe de piele (posibil să fi fost de scai, dar mintea de-atunci nu știa să facă diferențe atât de subtile), cu candelabre, cu arome de țigări fine și parfum, o lume interzisă nouă, elevi de liceu, care ne înghesuiam câte 10 într-o cameră la gazdă, în sat.
Și totuși lumea era a noastră, și Ringul era al nostru, mergeam seara la concerte pe terasa Tineretului, dar n-am fi îndrăznit vreodată să visăm să călcăm în zona pe care o defineam în năzuințe de genul ”eu, când o să fiu mare, o să-mi iau un apartament la Forum și în fiecare seară o să mănânc friptură cu cartofi prăjiți pe terasa dinspre mare…”
Iar de pe acea terasă dinspre mare se auzeau, într-o seară
târzie de vară, acorduri care ne făceau inimile să danseze rock (știu, nu e
tocmai un dans). Stăteam pe stânci, strânși unii în alții, și distingeam, printre
zgomote de valuri, cuvintele melodiilor pe care le iubeam, la dracu, hai și
noi. Ce pot să ne facă, or să ne dea afară și gata…
Șapte sau opt eram, ne purtam sufletele în vârful picioarelor
când ne-am strecurat pe terasa hotelului Forum unde cânta Compact B.
O vreme nu ne-a observat nimeni, eram intruși în Paradis și
eram fericiți, din ce în ce mai liberi și mai fericiți, la ”Fata din vis” am
cântat toate versurile, le știam, am cântat tare cu mâinile ridicate deasupra
capetelor, publicul relativ sobru și înțepat de pe la mese arunca spre noi săgeți
de priviri dezaprobatoare, dacă vrei, dacă vrei, voi sta lângă tineeee, un
ospătar cu alura de bodyguard și vestă neagră era deja lângă noi, ne făcea mai
întâi semne discrete, apoi din ce în ce mai evidente că visul s-a sfârșit, nu
voiam să plecăm, părea atât de nedrept încât devenisem cam recalcitranți, în
aplauzele de final de piesă deja ne împingea către scări, înaintam greu, cu
capetele în jos să nu ni se vadă lacrimile.
”Hei, hei, doar nu plecați înainte de final?” Solistul vocal al trupei sesizase scena și ni se adresa de la microfon, ”ne dau afarăăăă”, am strigat disperați, cineva s-a apropiat și i-a șoptit ceva la ureche, a avut un gest de nervozitate: ”cine vă dă afară? Suntem afară! (și-a ridicat brațele spre cerul înstelat) Iar voi sunteți prietenii mei. Condu-i la masa noastră, te rog”, i-a strigat cerberului de ospătar și-a continuat. ”și pentru că tot a venit vorba despre prieteni, avem pentru ei o piesă…”.
Ne-a zâmbit complice și-a făcut semn cu mâna, să-l acompaniem.
În seara asta mare,
Cu toții vom cânta,
Vă fi o sărbătoare,
Ce n-o putem uita.
La masa din dreapta scenei, un grup de adolescenți încremenit în uimire a primit în dar, într-o seară de vară, speranța pentru mâine și puterea de-a visa.
Mulțumim, Leo.