ComenteazăDinescu și Liiceanu sunt intelectuali, s-au „vândut” ca oameni ai cărților care au și „savoir vivre” în ei, mai un lăutar, mai un Heidegger în torpedoul BMW-ului. Se bagă în politică, viață mondenă, televizor, politică. Ar fi putut fi chiar utili din postura asta, de uber-influenceri.
Dar au stat 3 decenii în prim-plan și tot ce-au putut să producă au fost câteva înjurături de succes. Sunt campionii irelevanței.
Iar când se ceartă, sunt mai puțini interesanți decât o bumbăceală pe instagram între Selly și Abi Talent.
***
Încă nu știu ce-i va răspunde Dinescu lui Liiceanu, nici nu mă interesează, îi asigur pe amândoi că au dreptate să se înjure unul pe altul. Sunt în aceeași barcă. Intelectualul ca ficus al puterilor diverse de după ‘90. Mici diferențe sunt.
Până una, alta, unul a avut domiciliu forțat pe vremea lui Ceașcă, celălalt, nu. Unul se poate numi disident cu acte în regulă, celălalt, mai mult anticomunist postcomunist, cu aură de ”rezistent” în tradiția Păltiniș.
Poate vă amintiți de directorii ăia mahări de pe la fabrici și uzine care s-au îmbogățit din vândut industrie la fier vechi. Echivalentul cultural al chestiei sunt și cei doi.
Liiceanu are dreptate când îi amintește lui Dinescu că și-a tras viloi care aparținuse nomenclaturii trecute, ba chiar că a vrut să ia și o tipografie venită ajutor din Germania pentru scriitorii români. Dinescu îi va aminti probabil că Liiceanu a luat o editură comunistă și a făcut-o „particulară”; și poate îi va aminti și cum guvernări prietene, mai ales de dreapta, au mai tăiat din datoriile afacerii.
Clovnul democratic și luptătorul cu corupția care a mângâiat corupția „de dreapta”
Deci cei doi sunt perfect antrenați în capitalismul în care investiția inițială e din ban public. Au știut perfect să se plieze pe vremuri și pe puternicii zilei. Și aici, în stiluri diferite.
Dinescu, mai cu o caterincă, mai cu un interviu, a avut lipici la mai toată lumea. A fost un clovn democratic – a râs de diverși regi, iar ăștia nu s-au supărat.
Liiceanu a fost lipit de dreapta, dar în modalități chiar mai indecente. Susținerea lui Băsescu și a acoliților atinsese la un moment dat un nivel de ridicol legendar. Nu o iau de la capăt cu exemplele. Cert e că vajnicul luptător cu corupția a reușit să perie aripa coruptă de dreapta mai ceva decât îi periau un Gâdea sau oamenii lui Ghiță pe pesediștii lui Dragnea.
Intelectual vorbind, acești oameni nu există nici pentru realitățile românești, nici pentru un câmp intelectual autentic. Dacă te numești „intelectual public” ar trebui să vii în prim-plan cu opinii incomode pe subiecte fierbinți, care chiar ard sub piedestalul precar al societății românești. Nu, oamenii ăștia nu știu decât opinia comodă, înjurătura comodă.
Cultural, Dinescu mi se pare mai puțin nociv
Care au fost cele mai importante subiecte sociale ale epocii? (Nu mă refer la vorbăria intelectualoidă fără sens, ci angoase reale ale societății).
Distrugerea serviciilor publice, selecția darwinist-capitalist cu milioane de excluși, joburi proaste prost plătite. Unde sunt, în lumea asta, Dinescu și Liiceanu? Poate la o masă cu acționarii.
Sunt cică intelectuali publici, dar nu au existat în reflectarea „tranziției la capitalism”. Ei de fapt nu au nicio problemă cu nimeni, în afară de mici încăierări la masa cu de toate. Unul mai stă la un șpriț cu președintele, altul (Dinescu) îi mai laudă ceasul lui Tender direct pe postul public. S-au trezit mai nou stresați de „corectitudinea politică” și cam atât, în rest reacționarisme și glumițe.
La Humanitas s-a făurit necritic mitul interbelic, tot la Humanitas atâta s-a luptat cu comunismul, încât au ajuns să-l publice și pe Lavric, apologet al legionarismului direct de la tribuna Parlamentului.
În schimb, Dinescu a făcut showbiz și a scris pamflete, din punctul cultural de vedere, mi se pare mai puțin nociv.
Vorba lui Liiceanu, Dinescu măcar și-a asumat deschis postura de „derbedeu haios”. Dinescu și-a vândut gura mare și charisma la kil.
A făcut să râdă toți miliardarii de carton ai anilor 90 și ăștia au plătit bine.
O întreagă generație de scriitori și ziariști, obișnuiți să stea în zona sigură a jobului de stat, de dinainte de 90, au mai reușit o vreme să își ia rentele și de la mai-marii capitaliști de rit nou. O duc bine și acum, dar nu mai știu să scrie un singur rând relevant despre lumea în care trăiesc.
Diferența dintre ei și Braniște, Sociu, Schiop, Șiulea și Cistelecan
Chiar încercam să găsesc o legătură între intelectuali și scriitori pe care îi respect și care îmi par acum cel mai bine înfipți în realități și uriașii rentieri culturali Liiceanu-Pleșu-Dinescu-Caramitru. Ce legătură, nene? Ce să aibă în comun scriitori extraordinari precum Adi Schiop, Lavinia Braniște sau Dan Sociu, Alex Cistelecan sau Ciprian Șiulea și câți alți artiști sau intelectuali cu acești tipi care se mai încaieră pe domeniul influenței?
Nu e vorba că artiștii de azi nu au primit de la nimeni nimic (deși chiar n-au primit; vorba aia, Sociu a refuzat din principiu un premiu de la ICR*, în valoare de câteva mii de lei, în condițiile în care nu are casă de la stat, nu are burse și emisiuni), e vorba de locul din care te-ai așezat să privești lumea.
Liiceanu-Dinescu au rămas niște stranii uroboros, simbolurile antice care-și înghit coada, care au reușit să-și înfigă capetele în propriile funduri. Nu mai văd nimic în jur.
Există la noi o aberantă venerație a pamfletului, cumva de înțeles, am avut și avem scriitori slobozi la gură și la tastatură. Parcă prea multe astfel de diafane „ființe de cultură” au crescut la școala capului în gură intelectual.
Când bagi puțini bani în educație, funcționează și în mediul cultural stimulii tari și înjurătura neaoșă. Mecanismul din ultimele decenii e unul cunoscut: te îmbuibi bine, îți aduni privilegii și capital social ca lumea, iar la cea mai mică pișcătură de țânțar urli nu doar tu, urlați și tu, și toată brigada.
Pentru multă lume care se crede cultă, intelectualul e acel tip care nu-ți spune direct du-te-n p… mă-tii, ci ți-o dă așa, prin învăluire, mult mai rău.
S-au îndrăgostit de propriile înjurături
Așa au apărut legende ale înjurătorilor magnifici, de la Eminescu, Caragiale, Vinea și Arghezi până la Fănuș Neagu, Eugen Barbu și, după 90, Liiceanu, Pleșu, Dinescu (deși, tot ce e valoros la sus-pomeniții nu are vreo legătură cu pamfletul). Înjurătura, treacă-meargă. Dar irelevanța ăstora din urmă e impardonabilă.
Avea taică-miu o vorbă: „Nu-mi plac intelectualii”. „De ce?”, îl întrebam. „Înjură prea porcos”, îmi spunea el, în condițiile în care prin autobazele prin care a reparat motoare toată viața nu era tocmai cenaclu literar.
Dar nu se referea la duritatea înjurăturii. Ci tot la irelevanță și narcisism. Sunt porcoși de dragul porcosului. Sunt intelectuali care se îndrăgostesc de propriile înjurături. O simplă lume a marketingului. Nu m-aș mira să aflăm că a fost o bumbăceală aranjată, ca să-și facă Dinescu intrarea la noul job de la un post privat de televiziune (Prima, după ani bănoși la postul public), iar ca Liiceanu să-și mai vândă niște Opere Complete, volumul „SMS-uri cu prietenii”.
*într-o versiune anterioară a apărut că Dan Sociu a refuzat un premiu din partea Academiei Române. Varianta corectă este Institutul Cultural Român.