Care ar putea fi diferențele de politică externă între administrațiile Harris și Trump

Deoarece Donald Trump, în primul său mandat prezidențial, a pus (parțial) în aplicare, în doctrina sa de politică externă, idei ale izolaționismului american, dezbaterea publică despre cum se va contura viitoarea strategie americană se poartă, în spațiul public, mai degrabă într-un filtru reducționist, între două extreme. Dacă Kamala Harris va câștiga președinția, atunci, susțin unele voci, Statele Unite vor continua strategia de deep engagement în afacerile globale, pe când, dacă Donald Trump va obține un al doilea mandat, Statele Unite vor intra într-o etapă de retragere din lume, concentrându-se mai degrabă asupra afacerilor interne.

În fapt, o analiză atentă a doctrinelor prezidențiale de politică externă arată că, indiferent cât de ostili politic au fost președinții care s-au succedat la Casa Albă, odată intrați în biroul Casei Albe, doctrinele lor de politică externă și de securitate au fost compuse dintr-un mixt de elemente de continuitate (politici preluate de la fosta administrație), de elemente clasice care definesc tradiția externelor americane și de elemente noi, care reflectă personalitatea și viziunea președintelui în funcție.

Spre exemplu, indiferent cât de diferit este Joe Biden de Donald Trump, odată ajuns președinte, doctrina Biden a preluat două politici de la vechea administrație Trump: a menținut sancțiunile comerciale pe care Trump le-a impus Chinei și a continuat procesul de normalizare dintre Israel și statele arabe, pus în practică în timpul mandatului lui Trump și cunoscut publicului larg drept Acordurile Abraham.

Recomandări

Au ruginit echipamentele la Centrala de la Iernut, Mureș, un proiect de 268 de milioane de euro care trebuia să fie gata în 2020

La polul opus, exemple de politici diferite între Administrația Trump față de actuala administrație Biden sunt deciziile privind schimbările climatice sau cele privind alianțele tradiționale ale Americii. Trump, la fel ca mulți conservatori americani, este un sceptic al efectelor fenomenelor climatice asupra securității internaționale și a retras SUA din Acordul de la Paris, pe când Biden consideră că schimbările climatice se află în topul amenințărilor la adresa securității globale și a încurajat participarea Statelor Unite în toate acordurile internaționale care abordează această problematică.

În ceea ce privește alianțele tradiționale ale Statelor Unite, Donald Trump împărtășește o atitudine pragmatic tranzacțională și a cerut constant statelor europene să își crească contribuția financiară în NATO, întrucât, consideră el (la fel ca o mare parte din electoratul american conservator) că Statele Unite nu sunt datoare să suporte în mod covârșitor costurile acestei alianțe militare, pe când Joe Biden s-a arătat un mare susținător al alianței transaltantice și a militat pentru aprofundarea relațiilor dintre cele două continente aliate. Mai mult, Donald Trump a intrat în istoria recentă drept un lider populist care și-a manifestat deseori admirația pentru diverși dictatori ai lumii, pe când Joe Biden este un mare susținător al valorilor democratice în lume.

Recomandări

Securitatea comunistă, pe urmele fotografului Mark Fiennes. Tatăl celebrilor actori Ralph și Joseph Fiennes a vizitat România în iulie 1989

Cum diferă viziunea democraților față de cea a republicanilor față de războiul din Ucraina

Rezultatele alegerilor prezidențiale din luna noiembrie au o importanță majoră pentru europeni, pentru că, în funcție de președintele câștigător, europenii vor înțelege mai bine ce strategie să abordeze privind securitatea europeană. Ce reprezintă o certitudine, indiferent cine va veni la Casa Albă, este că UE a decis creșterea bugetului pentru apărare și dezvoltarea industriei europene de armanent astfel încât blocul comunitar să poată susțină în proporții mai mari ajutorul militar pentru Ucraina. Europa se înarmează.

Întărirea autonomiei europene în materie de securitate nu înseamnă neapărat o distanțare de Statele Unite, ci recunoașterea implicită a faptului că războiul din Ucraina are caracteristicile unui conflict intractable, adică unul care va dura un interval lung de timp. Pe cale de consecință, UE începe să pună în aplicare strategii pe termen lung privind întărirea apărării europene față de amenintarea rusă.

Deși liderii populiști introduc frecvent, în discursul lor, retorica păcii, în realitate, un tratat de pace, cu tot ce implică el – retragerea trupelor ruse de pe teritoriul ucrainean, garanții de securitate pentru Ucraina și normalizarea relațiilor diplomatice dintre cele două state aflate în război – este improbabil a se întâmpla în următorul mandat prezidențial de la Casa Albă. Pacea este improbabilă pentru următorii patru ani sau chiar pentru următorii opt ani. Istoria Federației Ruse și a URSS ne arată că această putere nu își retrage ușor trupele pe de teritoriul statului pe care îl agresează. Invazia URSS în Agfanistan a durat, de pildă, zece ani.

Ce este probabil a se întâmpla în timpul viitoarei administrații americane este începerea negocierilor pentru stingerea temporară a focului, adică a unui arminisțiu între Ucraina și Federația Rusă. Iar pe această temă, e important a fi înțelese diferențele de viziune dintre tandemul Harris-Walz și tandemul Trump-Vance.

În timpul Administrației Biden, a existat o tensiune între câțiva militari americani, care au avut în trecut funcții de rang înalt în NATO, dar fără putere politică (care au militat pentru sprijiniarea necondiționată a Ucrainei cu obiectivul expres ca Ucraina să înregistreze o victorie pe câmpul de luptă) și establishmentul diplomatic și de intelligence care se raportează la războiul din Ucraina mai degrabă ca la un război tipic al unui nou Război Rece. Diferența dintre cele două „ideologii de război” este că cei din urmă iau în considerare teama de escaladare (dilema de securitate a acestui război) și impun limite în ajutorul militar oferit Ucrainei.

Atât Joe Biden, cât și Kamala Harris, au susținut public că SUA va susține Ucraina „cât timp va fi nevoie” fără însă să aducă explicații detaliate despre ce înseamnă această strategie. Cei doi ani și șapte luni, de când durează invazia la scară largă a Rusiei împotriva Ucrainei, ne arată că strategia Administrației Biden nu aduce victoria Ucrainei, ci doar îi dă posibilitatea să se apere, cu costuri umane greu de estimat. O dovadă că Biden își menține strategia până la finalul mandatului său este că, în timpul vizitei recente în Statele Unite, președintele ucrainean Volodimir Zelenski nu a obținut permisiunea din partea Casei Albe de a lansa rachete de fabricație americană adânc în teritoriul Rusiei.

În timpul acestei campanii electorale, Kamala Harris a evitat să ofere detalii despre cum va aborda ca președinte dosarul Ucraina, dar majoritatea prognozelor specialiștilor în relații internaționale estimează că ea va continua strategia lui Biden: ajutor militar oferit Ucrainei, dar cu limite.

În aceste condiții, dacă trupele ucrainene vor obosi, ar putea exista posibilitatea ca Administrația Harris să schimbe narațiunea de război și să încurajeze negocieri dintre Ucraina și Rusia pentru stingerea temporară a focului. Cel mai probabil, o ipotetică Administrație Harris va ajuta militar Ucraina astfel încât să obțină o poziție strategică mai bună în raport cu puterea agresoare în eventualitatea unor negocieri pentru stingerea focului.

Negocieri de pace între Ucraina, susținută de puterile vestice, și Rusia, reprezentată de regimul Putin, sunt improbabile. Dacă însă în timpul unei presupuse administrații Harris, o lebădă neagră va duce la căderea regimului Putin, atunci tot mecanismul internațional privind rezolvarea acestui conflict va înregistra un reset.

În ceea privește tandemul Trump-Vance, ambii actori politici și-au manifestat constant rezervele privind ajutorul american militar pentru rezistența ucraineană și au militat pentru negocieri politice între Kiev și Moscova și chiar pentru cedări teritoriale din partea Ucrainei. Dacă Trump va câștiga al doilea mandat de președinte, cel mai probabil vor crește presiunile americane asupra Kievului pentru trecerea la masa negocierilor între regimul Zelenski și regimul Putin.

Însă, la fel ca și în primul său mandat, trebuie să se facă distincția între retorica lui Trump și ceea ce acesta va fi capabil să facă, dacă va prelua puterea la Casa Albă. Birocrația externelor americane, compusă din serviciile secrete și corpul diplomatic, îi va opune cel mai probabil rezistență. Mai mult, luând în considerare faptul că Putin este perceput de către cetățenii americani în mod majoritar într-o lumină negativă, nici Trump nu va putea risca prea mult, presând prea mult pentru negocieri cu actualul regim de la Kremlin.

Principalul argument al lui J D Vance împotriva trimiterii de ajutoare la Kiev este că Ucraina nu poate câștiga războiul și că fondurile americane ar fi mai bine cheltuite pentru alte cauze.

Luând cuvântul la Conferința de securitate de la Munchen din februarie 2024, JD Vance a dat un „semnal de alarmă” pentru Europa.

„Acum, în ceea ce privește securitatea europeană, cred că există o problemă fundamentală la care Europa trebuie cu adevărat să se trezească. Și spun acest lucru în spirit de prietenie, nu în spirit de critică, pentru că, nu, nu cred că ar trebui să ne retragem din NATO și nu, nu cred că ar trebui să abandonăm Europa. Dar da, cred că ar trebui să pivotăm. Statele Unite trebuie să se concentreze mai mult pe Asia de Est. Acesta va fi viitorul politicii externe americane pentru următorii 40 de ani, iar Europa trebuie să se trezească la acest fapt”.

La fel cum doresc mulți alti republicani americani, Vance vrea și el să facă din China sarcina numărul unu în politica externă americană.

De altfel, preocuparea pentru China a republicanilor este reflectată de o analiză a BBC Verfiy, care arată că candidatul republican la președinție Donald Trump a menționat China de 40 de ori în cele cinci mitinguri ale sale de la dezbaterea prezidențială de la începutul acestei luni. În doar o oră, la un forum municipal desfășurat săptămâna trecută în Michigan, el a evocat această țară de 27 de ori. Prin comparație, potrivit aceluiași BBC Verify, candidata democrată la președinție Kamala Harris nu a menționat deloc China în cele șase mitinguri ale sale de la dezbaterea din 10 septembrie.

Lipsa de interes pentru China, în această campanie electorală, din partea Kamalei Harris este explicată de faptul că un sondaj recent realizat de National Security Action, în rândul alegătorilor din statele-cheie ale bătăliei electorale, arată doar 14 % au indicat China drept principala prioritate de securitate națională pentru viitorul președinte. Tema imigrației a condus lista cu 38%, urmată de războaiele din Ucraina și Gaza, ambele cu 28%.

Cu toate acestea, analiștii în relații internaționale estimează că, dacă va ajunge președinte, Harris nu va schimba strategia pe China promovată de Administrația Biden, care a menținut tarifele comerciale împotriva puterii rivale, impuse de Trump, ba chiar a adăugat altele noi. În luna mai 2024, el a anunțat taxe vamale ridicate pentru mașinile electrice, panourile solare și oțelul fabricate în China. Casa Albă a explicat că noile măsuri, care includ o taxă de 100% la frontieră pentru mașinile electrice din China, au fost un răspuns la politicile neloiale ale Chinei și au drept scop protejarea locurilor de muncă din SUA.

Atitudinea anti-China a tandemului Trump-Vance ar putea însă deveni benefică Ucrainei, întrucât o administrație republicană nu și-ar putea permite ca Rusia, susținută puternic de China, așa cum se întâmplă în prezent, să câștige împotriva intereselor de securitate ale Americii. Dacă o eventuală administrație Trump abandonează interesele Ucrainei la masa negocierilor, prin ricoșeu, China ar deveni puterea câștigătoare pe scena internațională.

Așadar, în ceea ce privește dosarul Ucraina, o administrație democrată este una favorabilă intereselor de securitate ale Kievului, prin comparația cu o eventuală administrație Trump care ar aduce mai multă dezordine pe scena internațională.

În ambele scenarii însă, europenii au o certitudine: UE trebuie să investească mai mult în apărare.

Cum diferă viziunea democraților față de cea a republicanilor față de războiul din Orientul Mijlociu

Pentru cei familiari cu politica externă americană este de notorietate faptul că Partidul Republican susține necondiționat politicile Israelului în regiune, prin comparație cu Partidul Democrat, care, deși ajută militar și politic Israel, își manifestă mult mai vizibil interesul și pentru cauza palestiniană. Democrații pun mai mult accentul pe respectarea principiilor dreptului internațional umanitar și caută un echilibru între dreptul legitim al Israelului de a se apăra împotriva terorismului și salvarea vieților palestinienilor civili, în timp ce republicanii împărtășesc, la fel ca guvernele de dreapta israeliene, o viziune mai tolerantă față de încălcările regulilor de război în timpul operațiunilor militare împotriva terorismului din Orientul Mijlociu.

În ceea ce privește Israelul, Harris și-a exprimat sprijinul pentru soluția a două state și a susținut Acordurile Abraham. În calitate de vicepreședinte, Harris a afirmat în mod privat că administrația Biden trebuie să adopte o poziție mai fermă față de prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, pe măsură ce numărul victimelor civile a crescut în războiul Israelului împotriva Hamas.

În schimb, Vance este un susținător fervent al Israelului. El a criticat administrația Biden pentru subminarea „războiului Israelului de a elimina Hamas” și susține că Israelul ar trebui să câștige războiul din Gaza „cât mai repede posibil”. În concordanță cu criticile sale la adresa „războaielor veșnice” ale Americii, Vance nu este nerăbdător ca Statele Unite să intervină în Orientul Mijlociu.

Cele două războaie fierbinți de pe scena internațională fac ca competiția internă dintre cei doi candidați să fie trăită la cote maxime, cu atât mai mult cu cât, de strategiile lor de a implica America în lume, depinde salvarea multor vieți omenești.

FOTOGRAFII: Hepta

Urmărește-ne pe Google News