Ce carte! Începea cu Goethe la Roma în anii 1780 descoperind carnavalul. Era magnifică și lămuritoare. Una dintre cele mai bune cărți despre epoca noastră amețitoare (dar care epocă nu e amețitoare? – ca să ne întoarcem la vorba lui Steinbeck, cum că orice epocă își zăpăcește de fapt contemporanii). 

Autorul cărții era pe atunci mai degrabă necunoscut: Giuliano da Empoli. Nu peste mult avea să devină celebru în toată lumea, cu „Magul de la Kremlin”.

„Inginerii haosului” a fost tradusă și în limba română (publicată la All), la fel și „Magul de la Kremlin” (publicată la Humanitas Fiction). 

Ce înțelege Giuliano da Empoli cu mult înaintea altora este de unde această explozie a noului val de populiști, indivizi ca Trump sau Salvini. Și cum e foarte greu să le combați discursurile și politicile oricât ar fi de aberante, pentru că gafele lor sunt văzute drept semne ale onestității (nu fac parte din elitele corupte, vezi Doamne), iar incompetența lor colosală este chiar o garanție a autenticității (nu un semn că poate avem de-a face cu debili). 

Evident, toți aceștia (și sunt mulți, prea mulți!) sunt produsul post-adevărului, cea mai mare tragedie care i s-a întâmplat sapiensului în modernitate. 

Toți sunt produsul revoluției tehnologice. Unul dintre efectele ei adverse fiind că încurajează discursurile radicale și măsurile populiste pe gustul, nu o dată inept, al gloatelor. 

Global, moderația s-a prăbușit, centrul n-a rezistat, astăzi extremele defilează în marșul lor sumbru. Democrația e, din nou, în corzi. Regimurile iliberale, dictaturile au redevenit la modă (oribilă modă!). 

Și mai e și limbajul brutal. Vocabularul s-a prăbușit în invectivă. Se vorbește doar despre răzbunare, despre dreptate făcută cu forța. Limbaj care anunță o epocă de dezlănțuire a violenței fizice. 

Limbajul din ziua de astăzi, mai ales în România, e la nivelul instalării comunismului (cu năpârcile lui burgheze), e la nivelul derapajelor fasciste din interbelic (cu hidrele lui iudeo-masonice). E un limbaj al urii. E o monstruozitate.

Același limbaj al urii a prevestit (zadarnic) Holocaustul, același limbaj al urii a prevestit (zadarnic) genocidul din Rwanda, același limbaj al urii a prevestit (zadarnic) războaiele și genocidul din fosta Iugoslavie. 

Când omul e coborât la nivelul unui gândac (mult mai rău decât în Kafka) – atunci vine urâta.

Va mai urma, deci. Căci omul învață puțin din istorie și mai și uită repede, iar revoluția tehnologică l-a înstăpânit peste părerea vândută ca fapt (o consecință a morții asistate a presei scrise cumpărată direct de cititor). 

Trăim o neo-tribalizare, suntem triburi exploatate sălbatic de toți acești ingineri ai haosului, care nu știu nimic altceva decât a trage folos pentru ei înșiși. 

Grandioasă e doar setea lor mereu nevindecată de putere, grandioase le sunt doar resorturile urii. 

Omenirea e într-o fază de derivă teribilă din care ne putem trezi în anii 2030 într-o reeditare a anilor 30, cu mai multă tehnologie și mai multă poftă de distrugere totală. 

Carnavalul demagogilor și limbajul brutal vestesc pur și simplu un sfârșit. 

În România, urletul e de ani normă, se vorbește despre jupuiri în piața publică (Gică Simion întinează până și nobilele idealuri ale peluzei, până și nobilele idealuri ale mahalalelor), Șoșoacă urlă pe unde apucă, o altă apucată televizată urlă și ea, în stradă se urlă, peste tot se urlă ca într-un ospiciu.

Și când nu se urlă vine o politiciană ca Gavrilă de la POT și până exprimă o idee trece și Apocalipsa. Are un vocabular care pare moștenit parte de la generalul Oprea-Izmană, parte de la Emil Bobu, parte de la desenele animate de pe Cartoon Network. Așa viziune politică – mai rar! 

Disperarea cu baze reale s-a transformat într-o disperare jucată care se rostogolește ca o avalanșă. Spirala violenței chiar e în marș. 

România are însă experiențele ei recente – experiențele totalitare și tranziția teribil de grea – care e posibil să ne fi dat ceva anticorpi. 

Cine vrea astăzi o nouă mineriadă? Nu mai avem mineri, dar avem tiktokeri. Cine vrea astăzi o tiktokeriadă? 

Am traversat noi cu bine jandragniada din 2017-2018, sunt optimist că vom traversa cu bine și derivele extremiste din anii 2020. România nu se va preda chiar atât de ușor, numai de n-ar fi trădată de aliați… 

E nevoie, o scriu din nou, de oameni echilibrați, lucizi, cu bun-simț și școală netrucată, cu empatie și discernământ. 

Altfel, da, ne prăbușim și noi în abisul care întotdeauna îi așteaptă pe sapienși să le deconteze colosalele prostii. Căci nota de plată tot vine – vine întotdeauna. 

 
 

Urmărește-ne pe Google News