ComenteazăCitesc încrucișat ultimele volume publicate de doi prestigioși istorici erudiți: Nial Ferguson (Apocalipsa. Mari dezastre din trecut și câteva lecții pentru viitor și Orlando Figes (Europenii), apărute la Polirom (2021). Ca și Simon Sebag Montefiore sau Jared Diamond, ei sunt autori cunoscuți internațional, prin traduceri în zeci de limbi. Au darul de a panorama trecutul, de a stabili niște constante (liniare sau ciclice) și de a împreuna spiritul de sinteză cu acela enciclopedic.
Ei reprezintă a treia generație de istorici ai duratei lungi, inspirate de școala franceză creată în anii 30, în jurul revistei Annales, ai cărei fondatori – Marc Bloch și Lucien Febvre – au pus bazele unei istorii a mentalităților. Simplul fapt că toți cei amintiți la început scriu în engleză (cu ajutorul bănuit al unor echipe de documentare care le permit să fie deopotrivă detaliați și prolifici) arată că influența intelectuală a francofoniei s-a restrâns, de vreme ce trăim, de aproape un secol, sub zodia unei pax americana.
Trăsăturile acestui nou mod istoriografic implică abordarea interdisciplinară a memoriei: economia, sociologia, antropologia, psihologia, studiul imaginarulului colectiv, gândirea simbolică, dinamica faptului religios, cronica militaro-diplomatică, dar și cea anecdotică – la firul existențelor individuale anonime – se combină mereu cu statistica și filozofia istoriei, pentru a ne livra o înțelegere holistică a trecutului din care descindem. Cu cât „îmbătrânim” ca oameni ai modernității târzii, cu atât cunoaștem mai profund parcursul lui homo sapiens.
Progresul istoriografiei „totale” ne ajută să respectăm creativitatea generațiilor anterioare și ne consolează cu ideea că problemele și anxietățile contemporane au multiple precedente: condiția umană evoluează, fără să-și modifice datele structurale.
Dincolo de salturi, stagnări, crize, revoluții politice sau tehnologice, specia noastră rămâne frământată de marile întrebări metafizice: de unde venim, cine suntem, ce putem spera? Întrebări deschise, care primesc în timp nenumărate răspunsuri parțiale, fără ca misterul din spatele lor să se lase pătruns până la capăt.
Traducerile românești ale cărților pe care le-am citat arată că există în țara noastră cititori sofisticați, sincronizați cu Occidentul. Ei par suspendați peste realitatea unei societăți fracturate, cu nivele de dezvoltare diferite și consum cultural pestriț. S-ar spune că tema României contemporane e dublă: pe de o parte, avem de găsit soluții pentru a continua integrarea în civilizația occidentală – de soarta căreia ne-am legat propriul destin, după ce ne-am integrat în NATO și UE. Pe de altă parte, trebuie să lipim laolaltă, într-un proiect național coerent, peisajul nostru socio-cultural, economic și politic atât de disparat.
Pandemia COVID-19 a repus pe tapet ambele teme. Ne comparăm cu fondatorii UE, constatând că suntem iarăși (alături de bulgari) coada plutonului în materie de vaccinare, deci de profilaxie comunitară. Vedem cum ard spitale, omorând pacienți fără vină. Ne mișcăm pe drumuri rudimentare, în ambuteiaje mâncătoare de nervi și timp. Vedem cum teoriile „complotiste” se lăbărțează nestingherit în rețelele de socializare.
Toate se leagă. Pentru ca vaccinarea contra virusului SARS-CoV-2 (și a mutațiilor sale succesive) să fi fost mai eficientă, ar fi fost nevoie ca publicul larg să fie bine educat științific, să respecte recomandările experților medicali și să se încreadă în autorități (obligate să comunice clar și insistent).
Însă de ce ar crede omul obișnuit în știință, dacă, pentru el, o simplă internare spitalicească a devenit sinonimă cu riscul mortal? Intri în spital pentru a te vindeca și te umpli de bacterii din pereții netencuiți ai saloanelor, sau riști ca o instalație electrică decrepită să declanșeze un incendiu asasin, într-un mediu suprasaturat cu oxigen puternic inflamabil.
De ce s-ar încrede românul mediu în autorități, dacă elita politică încalcă în văzul lumii restricțiile teoretic unanime? De ce ar fi competent un manager de spital numit de partidele aflate la guvernare, pe criterii aleatoriu-clientelare?
Fie că citim cărți sofisticate sau consumăm zilnic șaorme, în stațiile de autobuz, suntem cu toții pândiți de efectul letal al corupției și incompetenței stimulate „partinic”.
Marele romancier rus Mihail Bulgakov – persecutat de tirania stalinistă – credea că „manuscrisele nu ard”. Spre deosebire de ele, oamenii pot arde, ca niște torțe vii, în noaptea înapoierii noastre împodobite cu vorbărie demagogică și promisiuni electorale moarte. Până când?
foto: Inquam Photos/Costin Dincă