Şi oricum pe jos umbă doar “oameni inferiori”. Acolo umblă pe jos fie cerşetorii (rar îşi permit), fie cei care strâng gunoaiele sau cei angajaţi pentru muncile necalificate. Mi-au propus de câteva ori să le curăţ curţile de zăpadă. Dacă mergeam pe jos era clar că sunt “din ăla”.
Asta nu e nimic. Bun,
nimeni nu merge pe jos pentru că oamenii îşi permit, au maşină pentru soţ,
maşină pentru soţie, maşină pentru bonă etc. Dar vă imaginaţi că acei copii
nu au habar de transport public? Ei nu au văzut aşa ceva decât din interiorul
unei maşini, pe geam. Cunosc copii de 16 ani care nu au mers niciodată cu
transportul public. Vă imaginaţi? Nu există infrastructură pentru aşa ceva.
Dar şi părinţii gândesc
în această paradigmă: stat minimal pentru că ne permitem. Noi plătim, facem
parte din altă castă. E o chestiune de statut.
Ceea ce uimeşte însă şi
mai mult este lipsa de infrastructură publică. Totul e gard, gard-zid, gard-zid-
barieră-paznic-gard. Fără trotuar. Sau cu unul atât de mic, încât te atinge
maşina când trece. Iar străzile sunt atât de înghesuite, încât încap greu două
maşini mici.
Aici contează doar ce e
dincolo de gard, ce e privat. La ce bun spaţiu public când avem spaţiu privat?
Parc? Grădiniţă, şcoală, magazin, transport, drum, trotuar după o logică urbană
modernă? La ce bun? Noi mergem la Viena.
Marele paradox: Copiii din ”cartierul de lux” vin la ”şcolile bune” din ”oraşul comunist”
Loc de joacă? E doar
undeva departe, unde se duce lumea organizat. Pentru astfel de cartiere ai
nevoie de un om angajat la copil. Sau unul din familie să dispună de timp. Cum
se joacă aici copiii împreună? Nu vorbesc de loc de joacă organizat, controlat
sau în curte, sub controlul bonei ori al mamei şi multe camere de filmat etc.
Aşa, pur şi simplu o plimbare prin cartier şi o joacă la întâmplare în spaţiul
public, comun, fără bilet şi control, cu necunoscuţi. Se poate? Nu.
Nu-s mare admirator al
statului, dar când vrei stat minimal şi stradă privată, cam aici ajungi. Nu
ştim ce “monştri” pot produce ghetourile de lux private? Aveţi grijă ce vă
doriţi. Și credeţi-mă că mersul cu transportul public e mult mai sigur şi
educativ.
Lipsa de spaţiu public
nu poate fi rezolvată cu toţi banii din lume. De asta dimineața vedem cozile
kilometrice de maşini care aduc copiii din “cartierul de lux” la “şcolile bune”
din “oraşul comunist”. Mare paradox.
Se poate fără spaţiu
public? Spaţiul urban modern şi în general modernitatea este o mişcare dinspre
privat spre public. Sau cel puţin un echilibru: castelele devin muzee, icoanele
intră în muzeu, şcoala, spitalul şi parcul sunt universale, publice, egale
pentru oricine.
Când acestea încep să
dispară e o mare problemă. Când şcoala, spitalul, parcul, muzeul, castelul,
icoana încep să treacă din public în privat avem un teribil regres.
Începutul de secol XX e
în faţa noastră dacă ţinem această direcţie. Dacă am uitat ce s-a întâmplat
atunci e trist.
Orașul fără spațiu public, un fel de ”iad urban”
Și asta se întâmplă nu
doar în București. Să vă spun despre Cluj? Cum s-a dezvoltat Clujul?
Clujul e privit ca o
istorie de succes. Cauzele dezvoltării orașului în ultimii 10-15 ani sunt multiple.
Ar merita să avem o analiză amplă nu doar a cauzelor, ci mai ales a felului în
care s-a făcut. De ce și mai ales cum are loc această dezvoltare.
Această “istorie de
succes” poleită ascunde însă multe probleme mari. Când intri în oraș de pe
Calea Turzii vezi imaginea unui oraș în plină ascensiune. Pe partea dreaptă
vezi noul cartier Bună Ziua – Borhanci, primul mare cartier (două, de fapt)
postcomunist al Clujului. Aici trăiește “lumea bună” , clasa de mijloc a
orașului. Cartierul ar sintetiza cumva visurile și aspirațiile tinerilor post 90:
liberi, inteligenți, fără ciume roșii și fără stat.
Și asta este: un cartier
fără stat sau cu un stat ultraminimal. Adică o infrastructură improvizată, fără
plan de urbanism, fără spital, fără școală, fără grădiniță, fără transport
public, fără parc. Nimic. Adică un cartier fără spațiu public: acolo și
străzile sunt private. Acolo nu există bun comun. Un oraș și un cartier fără
spațiu public și bun comun e un soi de “iad urban”. Acest model e peste tot, de
fapt, în noile cartiere “exclusiviste” ale dezvoltatorilor imobiliari de rit
nou.
Iar ca să înțelegi până
la capăt Clujul, trebuie să ieși din oraș pe jos, pe la Pata-Rât, să vezi cât
“gunoi” social și economic poate produce o istorie de succes (dar cu rădăcini
mai vechi). Sărăcia și mizeria de aici îi șochează până și pe cei din
Alexandria (asta ca să fiu rău). Pata-Rât este, de fapt, un soi de rană
deschisă care descrie cel mai bine această dezvoltare.
Zona Pata-Rât și cartierul
Bună Ziua sunt stigmatul dezvoltării Clujului, dar și al țării în ansamblu, a
felului în care s-a făcut această dezvoltare. Și e doar începutul.