ComenteazăCitesc în cartea „Ierusalim – biografia unui oraș”, de Simon Sebag Montefiore*, cum a reușit Marea Britanie să cumpere Canalul Suez, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Premierul britanic Benjamin Disraeli i-a cerut un împrumut de 4 milioane de lire sterline bancherului Lionel de Rothschild, reprezentantul celei mai bogate familii evreiești din acea vreme. „Ce garanții ai?” – a întrebat Rothschild. „Guvernul britanic”, a răspuns Disraeli, la care bancherul a spus: „Atunci, vei primi banii”.
Am rămas câteva clipe cu privirea pe pagina cărții, într-o stare de visare, de admirație: ce afacere! Sigur, că această anecdotă, introdusă de Montefiore în cartea sa despre istoria Ierusalimului, poate să pară cam frivolă pentru un cititor ca mine, educat și îndoctrinat în anii de școală de dinainte de ‘89 cu ideea că istoria trebuie povestită serios, cu morgă, să fie sobră și să consemneze anii și bătăliile în care domnitorii români i-au bătut pe turci, Vaslui, Călugăreni, Podul Înalt, sau pe nemți, la Oituz, Mărășești și să-i cinstească pe eroii neamului, să le numărăm zile de naștere, consemnate pe calendarul de perete…
Dincolo de anecdotica împrumutului obținut de premierul Disraeli pentru a cumpăra Canalul Suez se află încrederea. Mă gândesc că singurul lucru care ține de răspunsul lui Disraeli, „Guvernul britanic”, a fost garanția încrederii.
Încrederea nu este ceva palpabil sau bun de pus pe un cântar. Încrederea stă la baza oricărei tranzacții, afaceri, reușite, dar nu numai în business și politică, ci în viața de toate zilele. Încrederea este o marfă rară în România. Dacă ai încredere ești fraier. În România.
Mi-ar fi plăcut și mie, în calitate de cetățean al României, să aflu că Ursula von der Leyen, prezentă săptămâna trecută la București pentru a anunța aprobarea PNRR-ului de către Comisia Europeană, să-l fi întrebat pe Klaus Iohannis: „Ce garanții îmi dai că România va face reformele asumate în PNRR?”. La care președintele să-i fi răspuns, fără nicio urmă de aroganță sau ironie (Iohannis ironic? Greu de imaginat!): „Guvernul meu!”. Iar Florin Cîțu, martor la acest dialog, să fi dat aprobator din cap.
Sigur că această scenă este o aiureală. Președintele Iohannis ar putea să se inspire, în politica externă, din replica premierului Disraeli, „Guvernul României” sau „Guvernul meu”, dar nu i-ar folosi la nimic, la nicio tranzacție, nicio afacere, nicio înțelegere: guvernul său nu prezintă nicio garanție de încredere. Mai cu seamă pe plan intern.
Mi-e greu să cred că România va atinge obiectivele asumate de reformă în PNRR. Iohannis și mai cu seamă Cîțu se feresc să vorbească concret, pe text, pe document despre reformele ce trebuie făcute în următorii ani pentru ca România să primească cele 29 de miliarde de euro de la UE. Afacerea PNRR este clară: faci reforme, primești banii! Nu faci, se blochează tot planul de finanțare! Cine din guvern are încredere că reformele vor fi făcute?
Mă tem că, în ultimii 30 de ani, niciun guvern al României n-a fost un furnizor de încredere, atât pentru românii, cât și pentru partenerii străini. Un partener de încredere nu înseamnă doar să dai din cap, „yes, yes, yes”, și apoi să faci cum te taie capul sau să nu faci mai nimic din angajamentele luate.
De exemplu, guvernele României au promis atât investitorilor Renault și Ford, înainte de a bătea palma pentru tranzacțiile de vânzare ale uzinelor de la Mioveni și Craiova, că va construi autostrăzi. (Acestea sunt promisiuni vechi, ale altor guverne.) Ce încredere să mai aibă investitorii în instituția care administrează treburile țării, în România?
Atâtea promisiuni și angajamente au fost făcute în fața românilor pentru construirea de spitale. Promisiuni deșarte.
Și încă un exemplu recent! În mai 2021, fostul ministru al investițiilor și proiectelor Europene, Cristian Ghinea, anunța că, în cadrul Secretariatul General al Guvernului, va fi creat un departament special care va face un proces de audit și de profesionalizare la toate companiile de stat. „Entitatea va avea indicatori de performanță pentru toate companiile de stat și va avea un plan de reformă și legare a salariilor din conducerea companiilor de stat de obiective de performanță”, a spus atunci Cristian Ghinea. S-a mai auzit ceva despre acest departament care să monitorizeze și să lucreze la ridicarea performanțelor companiilor de stat? Nu!
Reforma companiilor de stat este prevăzută în PNRR. În schimb, șefii, directorii și membrii consiliilor de administrație ale companiilor de stat au fost schimbați (precum ciorapii), pe criterii politice. Ce încredere să mai ai în guvern?
Am rămas visător cu răspunsul premierului britanic Disraeli, care a cumpărat Canalul Suez. (Dacă realitatea este atât de deprimantă în România, ce-i de făcut: să pleci din țară sau să visezi!)
Cum ar fi fost ca Iohannis, după ce și-a luat Premiul „Carol cel Mare”, să se fi întâlnit cu un bancher neamț. Nu evreu, din familia Rothschild, ci neamț! Și să-l roage pe bancher să împrumute România cu niște bani ca să cumpere… Republica Moldova de la ruși, după modelul RDG-ului. Sau să cumpere din Germania vreo patru-cinci spitale regionale, să le demonteze, să le transporte și să le monteze în România. Sau măcar să cumpere ceva mai ieftin, niște paturi la ATI! Numai să pună garanții drept „Guvernul meu”. Abia atunci am fi avut ocazia să vedem câte parale face pe piața liberă, prin jocul natural al cererii și ofertei, credibilitatea guvernului Iohannis.
- „Ierusalim – biografia unui oraș”, de Simon Sebag Montefiore*, traducerea Luminița Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor și Constantin Dumitru Palcus, Editura Trei, 2012.
Foto: Hepta