4 comentariiAm trecut prin piață la Dăbuleni. Știți prețul la pepeni? Citesc anunțul: „2 lei kg pepenii verzi și 5 lei kg cei galbeni.”
Discutam cu oamenii care vindeau și în cap îmi făceam socoteala: doar ca să ajung în Olt am pus de 400 de lei benzină – adică 200 kg de pepeni. Am mâncat două familii cu copii la ceva mai așezat, 300 de lei – 150 kg de pepeni.
Numai când faci aceste comparații amețești: acești oameni se omoară muncind pe brazdă imens pentru a muri săraci. Și dacă ar munci 40 de ore pe zi (imposibil), tot nu ar avea nicio șansă să iasă din sărăcie. Ba chiar apare un sentiment că muncind li se adâncește sărăcia, că riscă pierderi mari la investiții etc.
„Elita” ruptă de realitate
„Elita prădătoare” zice despre acești oameni că beau prea mult. Nu merită atenția: la coșul de gunoi al istoriei să rămână cei eficienți, care merită. Noua „elită parvenită” chiar nu pricepe nimic.
Faptul că acești oameni trăiesc, muncesc, produc și sunt vii este o minune. Trăiesc, muică – răsuflă. Și au o poftă de viață de invidiat – se rânjesc cu umor la moarte.
Zic: poate îi dați la școală pe ăia mici să scape de greutate, o meserie, o muncă mai ușoară, un ban mai sigur.
Copiii muncesc și ei, bani de meditații nu au să concureze cu „domnii de la oraș”, care de o săptămână fac reforma esențială: cu coroniță sau fără coroniță.
Vă dați seama cum sună asta la Dăbuleni? Halucinante aceste obsesii ale clasei de mijloc, ale „elitei” – total ruptă de realitate. Și când te gândești că marea parte a lor sunt copii de țărani, dar care-și urăsc originile de te sperii. Așa se naște clasa parvenită – prin multă ură și multă violență.
Câte tone de pepeni pentru o șansă?
Școala în rural și orășele mici trece prin probleme crunte: de la cadre și infrastructură până la subfinanțarea cronică.
Ca să ții un copil la școală la București cam de câți bani pe lună ai nevoie? Mă întreb. Mă gândesc în capul meu: cât să coste și școala aia? Să zicem că prinde un loc la stat.
2.000 de lei? Ajunge? Chirie, masă, bani de buzunar? Poate că dacă mai prinde un colț de cazare, ajunge. Dar e la limita de jos.
Să zicem totuși 2.000 de lei, că nu e boier, ci fiu de țăran, știe cum e cu greul. Mai mănâncă slană cu ceapă, mai bea zaibăr de acasă, mai o zacuscă. Cu siguranță fără distracții plus un job paralel. Dar azi e tot mai greu acest proces – educația a devenit nepermis de scumpă și exclusivistă.
Câți pepeni trebuie să vândă muica? 1.000 kg de pepeni? Dacă facem un calcul meschin, cam așa.
Mai trebuie să mai vândă încă vreo 2.000 kg să aibă și familia rămasă acasă de viață, plus recuperarea investițiilor. Minimum 4 tone pe lună ? Sau 5-6 tone? Sau chiar 10 tone? Vai de capul meu – câți își permit asta?
Tragedia e că azi școala e legată de bani direct – din surse proprii. Educația universală garantată, cea care era ascensorul social pentru săraci cândva, acum devine un lux. Și-l permit tot mai puțini.
Ce înseamnă asta? Copiii din rural și semirural mai ajung la studii superioare cam 1%. La specializări, ceva mai mulți. În rest, carne de tun la munci necalificate afară. Adică: o altă formă de sărăcie și iobăgie.
Ce nu au reușit comuniștii au rezolvat capitaliștii
Am obosit și eu să tot spun poveștile astea. Pentru acești oameni, educația și meseriile sunt singura șansă – doar politicienii nu știu și nu vor asta. Să se descurce. Dar oare oamenii aceștia nu au niște drepturi, că plătesc și ei impozite?
Revenim. Vă dați seama că munca țăranilor costă cam nimic? Iar voi știți ce muncă imensă presupune acest proces?
Înainte, la Dăbuleni se ieșea cu pepeni de Sfântă Măria. Cine ieșea cu pepeni de Sfântă Măria era mare, că era primul și vindea mai bine – îmi zice o doamnă din piață. Asta se întâmpla la mijlocul lui august. Acum se iese deja la început de iunie. S-a mișcat procesul de producție cu două luni mai devreme.
Cum: răsadul se face în sere, se pune pe câmp mai devreme. Se fac brazdele acoperite cu „pampers” – acele folii care ajută să nu înghețe, chimicale, apă etc., etc.: tehnici care necesită multă muncă și investiții.
Că imediat vin pepenii din Turcia și Spania și rup tot – ăia mai au și subvenții. Și riscă olteanul să rămână cu pepenii pe câmp. Nu doar că nu câștigă, pierde.
Că așa e dacă avem reprezentanți politici care reprezintă mai degrabă interesele multinaționalelor și capitalului străin decât al cetățenilor acestei țări. Așa nu vom ieși niciodată din sărăcie și subdezvoltare.
Auzim des: „Las că țăranul rezistă, el a dus și va duce greul”.
Gata – nu mai rezistă: e terminat. Ce nu a reușit comunismul în 40 de ani (și ei o făceau programatic) a rezolvat definitiv capitalismul local în 30 de ani. Sunt terminați pentru totdeauna: satele își trăiesc ultima viață – satul românesc este în stare de moarte clinică.
Elita politică, o frână
Când mergi prin țară (și eu fac țara la picior minimum două luni pe an) înțelegi un lucru clar: elita politică este rămasă în urma țării cam cu 20 de ani. Adică toate partidele – absolut toate, mai ales cei tineri – sunt undeva în anii 2000, dacă nu chiar ‘90.
Ele sunt un impediment mai degrabă în fața minimei dezvoltări a acestei țări: „elita parvenită” e frâna acestei țări. Dacă ceva se dezvoltă, se dezvoltă în pofida „elitei prădătoare”.
De elita intelectuală ți se face jenă – chiar și de cea mediatică. Pentru că e ruptă total de realitate și au funcția legitimării acestor elite politice și financiare hrăpărețe și parvenite: un soi de lăutari de curte.
Mereu se solidarizează în sus, nu în jos, cu poporul din care au ieșit: au un dispreț profund pentru „plebe”.
Cum se călește capitalismul
Așa că omul simplu își „bagă picioarele” în politică, știe că e abandonat și că e pe cont propriu. Doar că nu-l lasă nici măcar pe cont propriu: el trebuie să hrănească boierimea și burghezia de-l conduce și-i și predică lecții de civilizație și „schimbarea mentalității”.
Aș zice o înjurătură oltenească, dar mă abțin. Cam așa se călește capitalismul multilateral dezvoltat românesc: unii muncesc și alții câștigă – „meritocratic”, în funcție de poziție socială.
Și țara asta se dezvoltă cum se dezvoltă, în ciuda acestei „elite”. România rezistă pentru că un 60% al acestei țări sunt oameni ca la Dăbuleni – muncesc enorm pentru a rămâne săraci și demni. Dar oare unde se duce plusvaloarea muncii lor? Căci la copiii lor sigur nu mai ajunge…
Foto: Dumitru Angelescu