ComenteazăAcum este un moment bun ca să răspunzi: „Unde te vezi peste cinci ani?”. Răspunde! Nu știu. Sincer? Da, sincer, nu știu. Probabil că, după un asemenea răspuns, n-o să ai parte de figuri dezamăgite, triste, brăzdate de reproș: păcat că nu știi. Astfel, nu te vei simți vinovat de lipsa ta de viziune și n-o să te mai simți „prostul satului”, ăsta e răspunsul tău: nu știu.
Ai putea încerca niște răspunsuri sumbre, dar realiste: în sărăcie (e o ipoteză, de ce nu?), bolnav, în mizerie (ferească Dumnezeu!), la pensie (aoleu, pensionar!), lovit de dambla (ai uitat când te-ai născut?), între patru scânduri (Doamne, ești în depresie!). Ai putea avansa și răspunsuri care să le dovedească celor care te chestionează că ești plin de energie, optimist, pregătit să înfrunți provocările, da, da, provocările!, neapărat să pomenești de provocări, dispus să te adaptezi, să pivotezi, ești încă flexibil, peste cinci ani ai putea să fii un om împlinit.
„Împlinirea” asta sună bine, nu trebuie s-o detaliezi, lumea e atât de grăbită încât nu mai zăbovește pe detaliile tale de „om împlinit”. Important este că te vezi „împlinit”. Dă bine la poza ta de peste cinci ani. Totuși, fie vorba între noi, răspunsurile astea sunt niște minciuni, iar poza este o făcătură.
Rămâne întrebarea: „Unde te vezi peste cinci ani?”. Este cinică în aceste vremuri, dar îți place cinismul. Sigur că un răspuns autentic, bine chibzuit, ți-ar prinde bine. La psihic. Dar nu ești în stare. Ceea ce te blochează este iarna care va urma. Iarna 2022-2023. Nu te mai poți vedea dincolo de această iarnă care, potrivit știrilor din presa din această vară, plină de festivaluri, concedii, concerte, chiolhanuri și grătare, a devenit o sperietoare. Pur și simplu, frica ți-a intrat în minte și în oase.
După spaima de COVID-19, cu stresul unui război incontrolabil, iată că ți s-a înșurubat în creier spaima de iarna care va veni.
Pentru că tu ai trăit iarna 85-‘86, n-are rost să rememorezi detaliile, și mare parte din grozăvia pe care ai trăit-o atunci fie ai uitat-o, fie ți s-au estompat amintirile, e firesc, ai îmbătrânit. Dar ți-a rămas ascunsă spaima din iarna 85-‘86.
Ai crezut că, odată cu trecerea anilor, spaima aia a fost îngropată adânc, mortul de la groapă nu se mai dezgroapă, că a dispărut, s-a evaporat, ducă-se pe pustii! Eroare. A rămas în tine. A deschis ochii în slăbiciunea ta și, iată, acum crește amenințătoare și te împiedică să răspunzi limpede: „Unde te vezi peste cinci ani?”. În ce sălaș al minții tale a stat atâta vreme închisă?
Cum de n-ai simțit-o? Spaima crește teribil, fără nicio exagerare, o simți cum te macină. Să trăiești din nou în frig, în beznă, în casă, pe străzi, să stai la cozi, cozi lungi și înțepenite, să se dea un pachet de fiecare ca să ajungă la toată lumea!, poate se vor băga și cartele la zahăr, făină și untdelemn, o altă politică de raționalizare, împachetată de alți lideri politici cu un alt ambalaj ideologic și promovată de alți idioți utili, propagandiști și activiști de doi bani. Istoria se repetă?
Ar fi imposibil să mai înduri, să accepți, să retrăiești. Asta te doboară: să retrăiești. Același coșmar. Repetabilul coșmar. În viața ta. Niciodată n-ai cerut mai mult decât ceea ce ai meritat. Niciodată n-ai trăit în abundență. Niciodată n-ai revendicat ceva din bogăția altora. Niciodată n-ai cerșit. Ai trăit precum ai muncit. Modest. Și-atunci, de ce spaima de iarna care urmează? Dar nu e drept să suferi din nou! Degeaba te revolți: nu există dreptate în lume.
Poate că semnalele astea amenințătoare pe care le-ai parcurs în mass-media te-au spălat pe creier. Sunt unele voci care susțin că va fi mai rău ca anii ‘80. Ești supus la o altă spălare pe creier, mai eficientă decât cea suferită înainte de 89? Sau creierul tău s-a tocit de atâtea spălări ideologice? Din spălare în spălare, nu poți scăpa cu mintea întreagă, te-au făcut o cârpă, asta au urmărit, asta ai ajuns: cârpă!
Iată un exemplu: vecinul tău mai tânăr de palier s-a lăudat că și-a ridicat pastila de iodură de potasiu de la farmacie, dar este profund nemulțumit că termenul de valabilitate este martie 2025. De ce așa de mic?
Dacă erai iute la minte, trebuia să-l întrebi: „Unde te vezi peste doi ani și jumătate, când o să-ți expire iodura de potasiu?”. Dar vecinul tânăr a continuat profund nemulțumit că nu știe unde să-și țină pastila, în cămară, în șifonier, la temperatura camerei sau în frigider? În frigider, trebuia să-i răspunzi, să te bagi și tu, vecine, în frigider, odată cu pastila, să te congelezi până-n martie 2025 ca să scapi de atacul nuclear și apoi să-ți dea Rafila o altă pastilă ca să-ți țină spălătura (preventivă) pe creier… N-ai îndrăznit să-l sfătuiești așa, tu oricum n-ai pastilă, ești prea bătrân pentru iodura de potasiu, dar nu-ți pare rău.
Unde te vezi peste cinci ani? Ușoară întrebare, dar repeți: Nu știu. Pentru că, din păcate, ți-a fost amputată dorința de a avea o viziune, pentru că urgențele prezentului și ale viitorul imediat (din ce-o să trăiesc la iarnă?) ți-au luat mințile. Grijile zilnice ți-au obturat viitorul.
E vina ta? E vina acestei lumi zdruncinate, nevrozate și prost conduse? Nu înțelegi ce se întâmplă cu tine în prezent, care-i rostul tău aici, d-apoi să te vezi unde vei fi peste cinci ani! Răpit de extratereștri, poftim! Ți-ar plăcea, ca într-un serial Netflix, dar extratereștrii nu vor ajunge la timp ca să salveze lumea noastră.
Mai încerci un răspuns? Peste cinci ani, te vezi făcând același lucru pe care îl faci acum: ai să scrii. Poate la lumina lumânării, poate în norul digital, dar sigur ai să scrii. Nimic special, nimic deosebit. În scrisul tău te vezi peste cinci ani. Este de-ajuns pentru viața ta din această lume.