Pericolul când credem că „n-avem nimic de ascuns” și punem totul pe internet

Astăzi le propun cititorilor o reflecție despre un acronim tot mai uzual: OSINT (Open Source Intelligence). El desemnează metodele prin care masa de date „deschise” (adică liber disponibile pe internet, în presă sau în cărți) devine materia primă a unor analize care reconstituie, pe cât posibil, adevărul poliedric al unor fenomene social-politice relevante.

Metodele respective de verificare includ geolocația (prin Google Maps sau aplicațiie similare) și crono-localizarea (mai ales în cazul imaginilor foto și materialelor video).

În 2018, SRI a înființat un Centru de Excelență OSINT care, în limbajul ușor crispat al instituției, „vizează să actualizeze continuu conținutul programelor de pregătire și modernizare a tradecraft-ului (schimb de informații, muncă – n.red.) instituțional și național prin derularea unei analize la 360º a domeniului surselor deschise, în vederea identificării tendințelor actuale și a unor soluții inovative care să răspundă nevoilor de pregătire și specializare”.  

Dacă în trecutul (destul de recent) acest tip de analiză era apanajul serviciilor de informații – mai cu seamă în statele cu regimuri autoritare, care-și permit supravegherea (i)legală a propriilor cetățeni – acum, el a intrat și pe mâna jurnaliștilor sau a publicului larg, tocmai pentru a da o replică – la nivelul societății civile – oricăror abuzuri comise de orwellianul Big Brother.

După cum anticipam, tot mai mulți ziariști folosesc OSINT în cadrul unor anchete la distanță. Dacă în trecut eroul de presă era mai cu seamă reporterul de război, aflat în miezul celor mai dramatice evenimente, azi putem valida informațiile prin (deloc simpla) coroborare a diverselor date care curg nonstop în mediul virtual. Un reporter de teren la o manifestație de protest transmite în redacție ce vede la fața locului, pe când colegii săi pot face în timp real un puzzle cu alte relatări video de la același eveniment: ei au avantajul că nu sunt prada emoțiilor imediate și pot confrunta diferite puncte de vedere (de pildă, cum filmează protestul Poliția, în comparație cu mărturiile postate de manifestanți). Numeroase anchete de succes – precum cea despre doborârea de către ruși a cursei Air Malaysia RH17  în 2014 – au ajutat justiția prin prelucrarea de surse deschise.  

OSINT înseamnă să cauți acul adevărului în carul cu fân al canalelor de comunicare digitală, sufocate de date false sau diferite forme de incompetență, care merg de la proiectarea unor prejudecăți personale până la delirul calificat. Problema e că acel adevăr nu are doar întrebuințări onorabile, ba chiar dimpotrivă.

Una dintre problemele OSINT ține, paradoxal, de însăși libertatea utilizatorilor și beneficiarilor.

Să scormonești internetul, bunăoară pentru a identifica o persoană dintr-o fotografie, poate fi de folos atât unui departament guvernamental de prevenire a terorismului, cât și unei structuri… teroriste sau operațiunilor de „kompromat” atât de îndrăgite în Federația Rusă (ori în orice alt stat nedemocratic, unde dreptul la viață privată și protejarea imaginii personale sunt simple povești).

Asemenea tuturor celorlalte realități post-moderne avem și aici de-a face cu o practică ambivalentă, potențial constructivă sau periculoasă. Ieșit din cutia cu scule a serviciilor secrete, OSINT e adesea exploatat pentru „spionajul” privat, între companii concurente, sau în diverse scopuri de intruziune și șantaj bazat pe explorarea datelor care circulă în Dark Web.

Experții în OSINT sunt obiectiv împuterniciți prin faptul că știu ce și unde să caute, posedând simultan metodologia de fructificare a analizelor. Foarte puțină lume „normală” știe că, de când viețile noastre sunt fără încetare „trasabile” (din cauza „urmelor” digitale pe care le lăsăm pretutindeni, prin simpla rutină cotidiană), fiecare a devenit ținta și, respectiv, victima potențială a unor operațiuni OSINT rău intenționate.

Și n-am impresia că politicile protectiv-preventive, de tipul GDPR, au avut un impact semnificativ în gestiunea acestor riscuri. Din lipsă de timp, grabă sau curiozitate nestăpânită, ne dăm în 90% din cazuri „acordul” formal pentru utilizarea datelor noastre, anulând cu propria mână scutul pe care Comisia Europeană a dorit să ni-l ofere. În chip ironic, „filtrul” GDPR i-a enervat pe mulți, adăugând un nou argument în critica „birocrației de la Bruxelles”.

Degeaba am recomanda introducerea unor cursuri despre analiza surselor deschise în programa școlară sau universitară, întrucât mai mulți indivizi avertizați nu constituie automat un grup mai respectuos cu legea și normele morale. Intrăm, pe zi ce trece, într-o lume tot mai complicată, în fața căreia majoritatea se predă, neputincioasă, fie sub motivul facil că „n-are nimic de ascuns”, fie pentru că, pur și simplu, nu mai înțelege cum își poate apăra drepturile.

Urmărește-ne pe Google News