11 comentariiÎncepând cu anul 2002, când am pus pentru prima oară piciorul în Spitalul Obregia ca tânăr medic rezident psihiatru, mi-am petrecut următorii 20 de ani din viața profesională de specialist în sănătate mintală și adicții lucrând și colaborând cu organizații non-guvernamentale (ONG), cu Ministerul Sănătății, Școala Națională de Sănătate Publică, Ministerul Justiției, Ministerul de Interne (Agenția Națională Antidrog), Institutul Național de Sănătate Publică, precum și cu diferite clinici private de psihiatrie și psihoterapie.
O să încerc în cele ce urmează să condensez experiența acestor două decenii de activitate și să extrag niște concluzii și niște sugestii de ieșire din dezastrul pe care existența acestor locuri de tortură l-a relevat.
Anii 90: serviciile sociale nu existau
Să începem prin a ne aminti că, înainte de 1989, în afară de orfelinatele pentru care am devenit celebri în toată lumea, în România, serviciile sociale aproape nu existau. Căminele de bătrâni, alcoolismul, demențele, autismul, dependențele de droguri, oamenii străzii, sărăcia extremă sunt toate realități pe care am început să le vedem și să le acceptăm abia după 1990. Psihologia și asistența socială abia începeau să apară în Romînia, fiind complet inexistente înainte de 1989. Serviciile de sănătate se reduceau la spitale și cabinete medicale în policlinici, unde lucrau exclusiv medici, asistenți medicali și personal auxiliar.
Serviciile pentru categoriile vulnerabile de populație au început să se dezvolte abia în prima decadă a anilor 2000, cu sprijin masiv din fonduri externe de la Uniunea Europeană, UNODC, UNAIDS, Fondul Global de luptă împotriva SIDA, Open Society, ambasadele Olandei, ale țărilor nordice și alte instituții care au sprijinit România. Inițierea negocierilor de pre-aderare și fondurile consistente pe care Uniunea Europeană le-a alocat României pentru a o pregăti în vederea integrării în blocul comunitar s-au derulat preponderent prin ONG-uri, ceea ce a determinat dezvoltarea unor inițiative civice puternice și a unor programe profesioniste care vizau categoriile defavorizate ale populației.
Lumea nouă a serviciilor sociale, născută din aproape nimic
Un alt factor important l-a reprezentat aerul de optimism care străbătea atunci societatea românească – medicii erau dornici să privească problemele de sănătate și dincolo de ușa cabinetului sau a spitalului, se făceau cursuri, vizite de studiu, schimburi de experiență, se dezvoltau servicii noi.
Câteva exemple – fundația Concordia a dezvoltat centre pentru copiii străzii și apoi pentru adulții care locuiau în canalele Bucureștiului, organizația ALIAT a dezvoltat programe de formare pentru medici și psihologi în domeniul tratării dependențelor și apoi centre pentru dependenții de alcool și cei de heroină, Asociația Română Anti-Sida a dezvoltat programe de prevenire a transmiterii virusului în populație, fundația ESTUAR a creat centre comunitare de zi și apartamente protejate pentru persoanele cu probleme grave de sănătate mintală… și așa mai departe.
O lume nouă a serviciilor sociale a luat ființă aproape din nimic, în mai puțin de zece ani. Sunt mândru că am contribuit cu o părticică la acest proces, deși toate dovezile de azi îmi spun că această contribuție a fost, probabil, degeaba. A urmat o distrugere lentă a tot ce se clădise până atunci.
Înapoi în anii 90
După momentul aderării României la Uniunea Europeană, toate finanțările externe s-au oprit treptat. România, țară membră a celui mai puternic bloc economic al lumii, era chemată să preia responsabilitatea pentru propriii cetățeni. Nu doar că finanțările străine s-au oprit, dar au încetat și puținele finanțări ale Statului român.
Un Stat flămând de bani a oprit treptat și definitiv toate robinetele care orientau resurse financiare către societatea civilă, fără să pună ceva în loc.
Serviciile sociale dezvoltate până atunci au murit și, odată cu ele, expertiza acumulată în ani de muncă, specialiștii au migrat în alte domenii sau în alte țări, a dispărut o întreagă rețea de conexiuni funcționale între instituții. Practic, ne-am întors la etapa anilor 90 și poate și de aceea imaginile surprinse în ceea ce presa a numit „azilele groazei” seamănă atât de mult cu ceea ce se întâmpla în orfelinatele epocii Ceaușescu.
Cum a ajuns statul să finanțeze, de fapt, „lipsa de servicii”
Însă lucrurile au început să fie atroce cu mult înainte de vara lui 2023. Reamintesc aici cazul Spitalului de psihiatrie Poiana Mare, unde același Centrul de Resurse Juridice (CRJ) a documentat moartea de frig și de foame a 17 oameni în 2004 și mai bine de 80 (!) de oameni au decedat în condiții suspecte în 2003. Nici măcar o singură persoană nu a fost declarată responsabilă și nu a suportat consecințe legale pentru acest dezastru umanitar!
Faptul că acum se vehiculează preluarea acestor centre de bătrâni de către spitalele de psihiatrie mi se pare o glumă macabră și semnul lipsei de viziune și de soluții în Ministerul Sănătății.
„Din datele colectate de CRJ a reieșit că în România mor anual peste 1.500 de persoane cu dizabilități psihosociale aflate în instituțiile publice de sănătate mintală și protecție a persoanelor cu dizabilități. Dintre acestea, aproximativ 500 au decedat în spitale și secții de psihiatrie în perioada cuprinsă între septembrie 2017 și septembrie 2018. Cu toate acestea, informații despre cauzele și numărul deceselor nu există la nivelul Ministerului Sănătății. Nu există informații centralizate, publice, defalcate despre numărul persoanelor internate, perioada de internare, numărul internărilor nevoluntare sau a celor voluntare, diagnostic, tratament și personal medical, psihologi și asistenți sociali.” (Sursa: Harta deceselor în spitalele de psihiatrie, centrele de plasamentși centrele de protecție a persoanelor cu dizabilități, crj.ro).
Eșecul politicilor pentru prevenirea dependenților de droguri
Alte câteva exemple: înainte de 2010, aproape toate serviciile din domeniul tratării dependențelor de alcool și droguri au fost dezvoltate de ONG-uri. După 2010, Agenția Națională Antidrog anunță Programele de Interes Național, programe decise într-o hotărâre de guvern și care urmau să sprijine ONG-urile în dezvoltarea acestui domeniu prin crearea de centre de tratament, programe de prevenire în școli, intervenții mobile în cartierele sărace, cursuri pentru medici etc. An după an, aceste programe au fost anunțate și apoi anulate.
Practic, în prezent Statul își dă doar sieși bani, finanțează doar existența Agenției Naționale Antidrog al cărei buget acoperă în mare parte doar salariile celor peste 300 de angajați, care sunt chemați să facă ei ceea ce ar fi trebuit să facă organizațiile neguvernamentale, nonprofit.
Rezultatele acestei politici le vedem astăzi în situația consumului de droguri în România.
Eșecul politicilor pentru lupta anti-SIDA
Un alt exemplu: după retragerea Fondului Global al ONU de luptă împotriva SIDA, Statul român refuză preluarea programelor de schimb de seringi implementate până atunci de ONG-uri și care preveneau răspândirea HIV în rândul consumatorilor de droguri. Rezultatul este că în 2013, România înregistra oficial, pentru prima oară, o epidemie de HIV în rândul acestei populații și, în prezent, procentul consumatorilor de droguri injectabile infectați cu HIV se apropie de 40% (infecția cu HIV este considerată dizabilitate, ceea ce creează dreptul la pensie pentru tot restul vieții, la care se adaugă tratamentul antiretroviral pe viață, în valoare de câteva mii de euro de persoană, anual).
Eșecul politicilor care vizează oamenii străzii
Încă un exemplu: fondurile austriece care finanțau ONG-ul român care oferea adăpost copiilor străzii („aurolacii”) deveniți adulți ai străzii se opresc, statul român refuză să finanțeze direct aceste servicii și preia îngrijirea acestor oameni la DGASPC (după modelul bătrânilor despre care vorbim azi). În doi ani, majoritatea acestor oameni au murit prin boli asociate (tuberculoză, SIDA) sau supradoze de droguri; o generație de copii ai orfelinatelor lui Ceaușescu care reușiseră să supraviețuiască tranziției și-au găsit sfârșitul în momentul în care Statul le-a retras sprijinul care îi menținuse în viață până atunci.
Când funcționarii iau locul specialiștilor
O viziune a unui Stat format doar din instituții publice și companii private care urmăresc profitul a luat loc modelului european în care comunitățile creează organizații non-profit independente, care sunt un al treilea pilon esențial al societății.
Dar ideea că funcționari a căror unică expertiză constă în purtarea dosarelor între nenumăratele birouri ar putea îngriji bătrâni demenți, persoane fără adăpost și bolnavi de alcoolism, bolnavi de SIDA sau alte categorii din tot mai sărăcita și bolnava populație românească este absurdă. Mai rămân privații care se vor ocupa de aceste categorii numai dacă există un profit de făcut. Și un profit se poate face mereu, dacă micșorezi suficient de mult cheltuielile.
Unde este Ministerul Sănătății?
Ar mai fi un element important de dezbătut în această ecuație complicată a serviciilor sociale din România. Este vorba despre marele absent din orice dezbatere care privește acest domeniu – Ministerul Sănătății.
Ministerul Sănătății nu vrea să știe de droguri, Ministerul Sănătății nu vrea să știe de schizofrenii fără locuință și fără venit, Ministerul Sănătății nu vrea să știe de copiii cu retard, practic Ministerul Sănătății nu vrea să știe nimic ce nu are a face cu spitale, cabinete, medicamente și tehnică medicală.
O serie de miniștri-profesori de medicină a căror expertiză este exclusiv între zidurile de spital, secondați de o generație de înalți funcționari lipsiți de capacitatea de a aduce medicina românească în secolul 21 a făcut ca Ministerul Sănătății să considere că nu are nicio responsabilitate și nu trebuie să aibă nicio implicare în problemele care leagă medicina de aspectele sociale ale societății românești.
Din 2002, când am intrat în domeniul nonguvernamental, o mantră este rostită peste tot – Ministerul Sănătății nu lucrează cu ONG-uri!
Cazurile sociale sunt pasate către Ministerul Muncii, apoi către Direcțiile de protecție socială și mai departe către aceste servicii private care, pentru a scoate profit din sumele mici pe care le primesc per beneficiar, sunt în stare de orori.
O parte din soluțiile pentru a preveni astfel de orori
Ce este de făcut, conștienți fiind că drama bătrânilor din Ilfov nu este unică și că multe alte categorii de populație aflate în situații de infirmitate și marginalizare au avut și vor avea o soartă similară în actualul sistem?
- Propun revenirea la ideea unui Stat în care societatea civilă, formată din ONG-uri, adică structuri non-profit acreditate și monitorizate de instituțiile publice, are acces garantat la resurse financiare din bugetul național și răspund în fața instituțiilor Statului pentru activitatea lor. În prezent, singurul ONG cu finanțare consistentă de la Statul român este Biserica Ortodoxă Română. Este prea puțin!
- Propun înființarea unui mecanism comun al Ministerului Sănătății și al Ministerului Muncii care să facă disponibile linii de finanțare atent monitorizate pentru organizațiile non-profit active în principalele domenii sociale – vârstnici, persoane fără adăpost, copii și adulți cu probleme grave de sănătate mintală (autism, alcoolism, dependență de droguri, psihoze, demențe), persoane în sărăcie extremă.
- Propun inițierea unui proiect cu un partener internațional de calibru (de exemplu Banca Mondială) care să analizeze situația prezentă și să vină cu o propunere de model de împărțire a responsabilității instituționale și de finanțare a acestor cazuri care se găsesc la limita dintre medicină și asistență socială.
- Propun reluarea reformei sistemului psihiatric blocată încă din mandatul domnului Eugen Nicolaescu, reformă care trebuie să asigure îngrijirea demnă, pe termen lung și în comunitate a pacienților cu boli psihiatrice grave și cronice. Ideea de a investi și mai mult în azilele psihiatrice vechi de mai bine de un secol și într-un model de îngrijire vechi de mai bine de două secole este de neacceptat și va crea numeroase alte situații asemănătoare celor din Ilfov și Poiana Mare.
Societatea civilă nu este un moft, este o necesitate!
Închei prin a sublinia încă o dată nevoia de societate civilă. ONG-urile nu sunt niște mofturi europene care doar ne pun bețe în roate. Și nici niște structuri de fațadă bune de creat locuri de voluntariat pentru corporatiști obosiți sau baluri de Crăciun pentru vedete cu conturi de Instagram.
Societatea civilă este însuși sufletul viu al unui popor, capacitatea sa de a fi activ implicat în deciziile care îl privesc.
Societatea civilă (presa și ONG-urle independente) i-a salvat pe acești bătrâni nenorociți și ne va salva și pe noi, dacă nu o asfixiem prin lipsă de finanțare și lipsă de relevanță în deciziile publice.
*** Autorul acestui articol nu mai lucrează în mediul ONG din noiembrie 2022, astfel că nu are conflicte de interese de declarat.