ComenteazăDupă vreo sută de pagini citite din cartea „O istorie a evreilor”, de Paul Johnson, apărută la Editura Humanitas*, m-am oprit cu un sentiment deprimant: mare ignorant ești, Barbule! Atâtea goluri în cultură, religie, istorie! Cum am putut să trăiesc cu atâtea lucruri neștiute? Cum am putut să aud și să înghit atâtea „mituri” despre evrei? Pornirea de a renunța, de a închide definitiv cartea, rușinat de ignoranță, a fost puternică.
Dar mi-am amintit: stai așa, ai dat o căruță de bani pe carte, puteai să mănânci două zile cu banii ăștia, cum să renunți?, citește-o, fraiere! Dar nu contează trăirile mele (în calitate de cititor), ci cartea care îmi deschide mintea! Cartea istoricului britanic Paul Johnson este o istorie grea, chiar dacă este o lucrare neacademică, destinată marelui public. M-a trimis să citesc alte cărți. Asta e frumusețea unei cărți: să-ți deschidă alte ferestre!
După ce-am trecut de blocaj, bagă mare, că ai dat bani pe carte!, am ajuns să citesc următoarele fraze, în capitolul „Catedocrația”, în care Paul Johnson vorbește, printre altele, despre înclinația evreilor către studiu și învățătură încă din Antichitate:
O axiomă iudaică suna astfel: „Omul trebuie să vândă tot ce are și să cumpere cărți, căci, după cum spun înțelepții, cel care mărește numărul cărților își lărgește înțelepciunea”. Un om care își împrumută cărțile, în special celor săraci, crește în ochii lui Dumnezeu.
Paul Johnson, „O istorie a evreilor”
Am râs de unul singur pentru că, mi-am amintit, niciodată n-am împrumutat cărți, nici măcar amicilor mai săraci decât mine! Apoi, am regretat: n-am crescut în ochii lui Dumnezeu! Și am citit mai departe din aceeași învățătură iudaică:
Dacă un om are doi fii, dintre care unuia nu-i place să-și împrumute cărțile altora, în vreme ce al doilea abia așteaptă să facă asta, omul cu pricina ar trebui să-și lase biblioteca celui de-al doilea, chiar dacă acesta este mai tânăr.
Paul Johnson, „O istorie a evreilor”:
Poate că este o exagerare, o aiureală, dar „evreii pioși chiar credeau că paradisul este o imensă bibliotecă”, notează Paul Johnson. Peste alte zeci de pagini, în capitolul „Holocaustul” am citit un fragment revelator despre învățătură și studiu:
Între 1870 și 1914, germanii s-au afirmat deodată ca o națiune puternică și activă, după cum evreii s-au afirmat ca o națiune puternică și activă. Ajutorul pe care și l-au dat unii altora a fost enorm. Printre multele lucruri pe care le aveau în comun era un respect aproape fanatic pentru studiu. Cei mai capabili dintre evrei iubeau Germania tocmai pentru că era cel mai bun loc de pe lume unde puteau munci. Cultura evreiască modernă ființa într-un cadru esențialmente german. (…) Evreii au dat Germaniei tot ce aveau ei mai bun, contribuind la măreția ei.
Paul Johnson, „O istorie a evreilor”:
La acest fragment „mi-a picat fisa” mea de ignorant: de aceea sunt ceea ce sunt și nemții, și evreii, în prezent, pentru că au un „respect aproape fanatic pentru studiu”. N-are rost să mă gândesc la proiectul „România Educată” al președintelui Klaus Iohannis, care se târăște de șapte ani în spațiul nostru public, o manevră electorală, mai degrabă îi pregătim colivă! Pentru că respectul pentru studiu vine dinăuntru ființei și nu este fluturat sau impus prin inițiative găunoase! Dar să nu divaghez…
Capitolul „Holocaustul” este cel mai răscolitor din carte. Istoricul britanic își pune întrebare cum de-a fost posibil genocidul în care au pierit 6 milioane de evrei.
Încercările de a oferi o explicație umplu deja biblioteci întregi, dar în cele din urmă toate par nepotrivite. Cea mai cumplită crimă a istoriei rămâne într-o oarecare măsură o enigmă.
Paul Johnson, „O istorie a evreilor”:
Totuși, Paul Johnson nu se dă în lături să treacă în revistă cauzele care, în viziunea sa, au condus la această crimă umanitară, într-o analiză foarte complexă. Una ar fi că Germania intrase în Primul Război Mondial plină de încredere, tocmai când se afla „în apogeul ascensiunii ei spre măreție. După sacrificii imense, l-a pierdut definitiv. Durerea și furia nu puteau fi domolite; trebuia neapărat găsit un țap ispășitor”, notează Paul Johnson. Hitler a găsit „țapul ispășitor”: evreii. Am aflat despre antisemitismul lui Hitler. Dar și despre antisemitismul lui Stalin. Am citit și despre rolul românilor în Holocaust:
„În România antebelică, trăiau 757.000 de evrei. Guvernul român l-a urmat pe Hitler pas cu pas în politica sa antievreiască, cu mult mai puțină eficiență, dar mult mai îndârjit. Începând cu august 1940, legile i-au deposedat pe evrei de toate bunurile lor și i-au făcut să-și piardă slujbele, supunându-i la muncă forțată neplătită. (…) Românii au jucat un rol major în invadarea Rusiei, care, pentru ei, era de asemenea un război împotriva evreilor”, scrie Johnson.
După ce amintește de pogromurile de la București, Iași și de masacrarea evreilor din Odessa, cu fapte și cifre ale victimelor, Paul Johnson scrie:
După germani și austrieci, românii au fost cei mai mari ucigași de evrei. (…) Dar din 1944, dându-și seama că Aliații vor câștiga războiul, atitudinea lor a devenit mai puțin belicoasă.
Paul Johnson, „O istorie a evreilor”:
Dar antisemitismul în lume n-a dispărut după Holocaust, pentru că este proteic și capătă forme noi, pe măsură ce societatea le consumă pe cele vechi.
Cartea lui Paul Johnson a apărut în 1987. Dacă aș fi citit-o atunci, lucru de-a dreptul imposibil într-o Românie comunistă, care îi vindea pe evrei Israelului și pe sași Germaniei de Vest, probabil că aș fi fost acum ceva mai… citit (deștept?).
În finalul cărții, Paul Johnson lansează întrebarea, ce anume datorează lumea evreilor, și formulează câteva răspunsuri: conceptul de egalitate în fața legii, atât a celei divine, cât și a celei umane; conceptul de sanctitate a vieții și de demnitate a ființei umane; conștiința individuală și de mântuire personală; conștiința colectivă și de responsabilitate socială; conceptul de pace ca ideal abstract și de dragoste ca fundament al dreptății.
„Mai presus de orice, evreii ne-au învățat cum să explicăm logic necunoscutul. Rezultatul a fost monoteismul și cele trei mari religii care-l profesează. Aproape că nu ne putem imagina cum ar fi evoluat lumea fără aceste religii”, notează istoricul britanic.
Dar cea mai frumoasă și relevantă frază citită în finalul cărții lui Johnson este:
Durerea are voce, dar fericirea este mută. Istoricul trebuie să țină cont de asta.
Paul Johnson, „O istorie a evreilor”:
Cartea „O istorie a evreilor”, de Paul Johnson, mi-a pus la îndoială vechea mea convingere: nu împrumut cărți. Poate aș împrumuta această carte, cândva, cu o garanție, cu inima strânsă…
* „O istorie a evreilor”, de Paul Johnson, traducere de Irina Horea, Editura Humanitas, ediția 2019