ComenteazăAi mei, care erau foarte deschişi faţă de ei, aveau o vorbă rabinică: la ortodocși e mai uşor să găseşti un sfânt decât un om drept. Era o vorbă complicată, pentru că spunea că ei nu corespund rigorilor noastre legaliste, însă recunoşteam pe ascuns că au ceva ce nouă ne lipseşte. Un soi de bunătate a sufletului deloc specifică spiritului educat riguros, sever şi eticist.
Bunătatea care iese din sufletul vinovat al păcătosului pravoslavnic (ortodox) este opusul bunătăţii care rezultă din convingerea orgolioasă a „omului corect”, tipic protestantă. Prima izvorăşte din vina amestecului etic straniu de bine şi rău, a doua izvorăşte din nevoia de rigoare etică corectă. Ambele au riscuri. Coduri şi practici diferite. Respect ambele poziţii, şcoli de viaţă.
Ei despre noi aveau o părere foarte compătimitoare şi tot ne credeau pierduţi: eram oameni buni pentru ei, corecţi, dar lipsiţi de viaţă. Ce încredere poţi avea într-un om care nu bea, nu face păcate şi nu plânge, nu se spovedește a doua zi de prostiile făcute aseară? Lipsa alcoolului era piatra de poticnire: nu poţi trăi cu oameni care nu beau. Clar?
Erau două lumi care nu se înţelegeau: coduri culturale foarte diferite. Nu se cunoşteau. Se ignorau cumva. Comunitatea evreiască, în general, nu înţelegea ce blestem pentru ce păcate, de i-a aruncat Iahve aici în Est, şi nu în Elveţia?
Eu fireşte că am privit cu dispreţul tânărului ignorant, prost, care ştie puţine, dar crede că ştie totul. Cu timpul, relaţiile s-au schimbat însă mult. De la ei am învăţat că pentru a nu fi prost trebuie mai întâi să nu fii ignorant, iar ca să nu fii ignorant trebuie să păcătuieşti pentru a învăţa ce înseamnă să fii vinovat. Vinovăţia, ruşinea şi căinţa sunt cele mai importante elemente ale educaţiei şi ale înţelegerii. Dar vinovăţia e mai presus de toate. Poţi să ştii toate cărţile lumii, dar dacă nu ai sentimentul vinovăţiei profunde ești un prost ignorant elementar. Dar asta am învăţat mai târziu şi încă sunt începător.
Cert este că partea religioasă mereu mi-a fost foarte străină. Pur şi simplu nu am înţeles mult timp aproape nimic din credinţa ortodocșilor. Mai ales în varianta rusească prezentă în zonă.
Dar primul şoc important religios pe care l-am avut legat de ortodoxie este ritualul de Paşte, al serii de Înviere. Eu am văzut cam toate ritualurile posibile şi imposibile din spaţiul creştin: de la catolici, pravoslavnici, staroveri şi molocani până la penticostali, emişi, evrei mesianici şi harismaţi. Dar recunosc că nimic nu m-a impresionat mai mult decât ritualul pravoslavnicilor de Înviere.
Protestanţii te pot face să plângi la predicile lor profesioniste, catolicii impun respect prin coregrafiile lor fastuoase, însă pentru felul în care pravoslavnicii fac seara de Înviere nu există un echivalent creştin. Şi aici o spune un om care priveşte detaşat şi cumva destul de critic spaţiul pravoslavnic. Însă acum nu-mi mai permit să fiu ignorant şi prost. Mai ales după ce am cunoscut ceva mai la rană oamenii de acolo.
Ortodocșii sunt impresionanți la priveghi și înmormântări. Cum Paștele e și un ritual al morții, Paștele pravoslavnic/ortodox este de o frumusețe și încărcătură complexă unică. Așa ceva vezi rar și nimeni nu-i egalează în zonă. O spune unul care ani buni nu i-a suferit. Sunt cei mai buni la înmormântări. Așa că dacă e să faci o formulă ideală în stilistica creștină, ea ar fi așa: Nașterea o dai catolicilor – doamne, ce spectacol fac! Gestiunea o dai protestanților – o au cu etica de fațadă și o retorică cum mai rar vezi. Moartea o lași pe seama pravoslavnicilor: doamne, cum te îngroapă ei de leșină și îngerii.
Poţi să fii ateu, agnostic, sectant, pocăit, catolic, protestant, musulman, budist, mozaic. Ce vrei tu. Dar nu poţi rămâne indiferent la o slujbă reuşită a unei comunităţi pravoslavnice în plină noapte.
Sunetele clopotelor în noapte sunt ceva din altă lume: când încep să dăngăne clopotele lor fac infarct şi îngerii. Acea mulţime cu lumânări aprinse cântând impresionează profund. Bătrânii cu acele bărbi imense coborâţi parcă din icoane duceau ceva steaguri şi cântau, şi cântau, şi cântau. O muzică ce îţi dă sentimentul că zbori.
Muzica polifonică corală a ortodocșilor slavi pe mine m-a înnebunit şi cucerit definitiv. Cum produceau acea atmosferă magică „aceşti leneşi, beţivani şi necivilizaţi”? E greu de crezut. Aceşti „leneşi necivilizați” dacă făceau doar această seară şi această muzică puteau sta şi bea restul anului împrejur liniştiţi. Dacă un Dumnezeu există şi e drept cum se spune, cu siguranţă îi va fi iertat şi-i va ţine în preajmă. Îl înţeleg perfect: cu astfel de oameni vrei să stai să te odihneşti. Nu? Că doar nu cu harnicii habotnici şi austerii mereu grăbiți și plicticoși. Nu cu acest gen de oameni stătea Hristos? Între păcătoși și declasați, nu între cărturari, farisei și lume bună.
Ah, am uitat de miros: mirosul nopţii îmbibat cu tămâie şi lumânare arsă, flori, pască, miel şi vin. Mistica umană a omului sărman, dar fericit.
În acest sens înţeleg nevoia profundă a creştinilor ortodocși de a ieşi în această seară. Învierea la ortodoxia românească e la fel de importantă şi spectaculoasă. Nu-i judec. Cine sunt eu să-i judec? Sunt destul de inteligenţi pentru a face ce trebuie: cu moarte pe moarte călcând! Dar azi: cu viaţă pe moarte călcând!
Cu noi ceilalţi bunii, harnicii, civilizaţii, dar care nu ştim să cântăm „Doamne miluieşte”, e mai greu! Dar să sperăm că trecem cu toţii peste pandemie.
Sărbători fericite, indiferent dacă serbaţi Paştele în diversele lui forme sau 1 Mai!
Foto: EPA